. . . . . . . . . . . . .

….. …..

….. ….. ….. …. ……

Introducere

partea 1

Profetul și descoperirea Lui (1960-1965) de Owen Jorgensen Mulțumiri Lucrând la un proiect atât de mare, mă simt dator să mulțumesc multor oameni pentru ajutorul pe care mi l-au dat. în primul rând, aș vrea să-i mulțumesc lui Pearry Green pentru viziunea, încurajările și eforturile depuse pentru publicarea și distribuirea acestor cărți. De asemenea, vreau să le mulțumesc lui Sandra Miles, David Buckely, Jay Weber și altor oameni care au petrecut multe ore editând și verificând cele șase manuscrise din seria „Supranatural.” Sugestiile lor m-au ajutat să scriu o carte mai bună și mai apropiată de realitatea vieții lui William Branham. Aș vrea să le mulțumesc și lui Steven și Kathy Strooh, care au pus aceste cărți în format audio pentru toți cei care preferă mai mult să asculte decât să citească. Și nu în ultimul rând, Ie mulțumesc și celor care au tradus aceste cărți în limbile lor natale: spaniolă, franceză, germană, rusă, norvegiană, finlandeză și în multe alte limbi. „Supranatural: Viața lui William Branham”, mi-a luat 17 ani ca s-o termin. Când am început-o aveam 34 de ani, iar când am terminat-o, 51. Ca să fac un rezumat, când am început să fac această biografie, cei patru copii ai mei erau la școală, iar când am terminat-o, trei dintre ei erau deja căsătoriți și aveam nouă nepoți. în timpul celor 17 ani cât am lucrat la această carte, viața mea a avut suișurile și coborâșurile ei, și vreau să le mulțumesc tuturor celor care s-au rugat pentru mine în tot acest timp. în final, aș vrea să le mulțumesc și celor patru copii ai mei: Benaia, Betsy, Shiloh și Hannah, pentru răbdarea, înțelegerea, încurajarea și dragostea lor. Dar cel mai mult, „Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă totdeauna în carul Lui de biruință în Cristos și care răspândește prin noi, în orice loc, mireasma cunoștinței Lui.” {2 Corinteni 2.14). Introducere William Branham nu este singurul bărbat din Istorie care spune că a vorbit cu un înger, dar este printre puținii care au adus dovada că acest lucru era adevărat. între anii 1946-1954, el a dovedit Evanghelia supranaturală a lui Isus Cristos în fața a milioane de oameni, nu numai prin radio și televiziune, ci și prin campanii de evanghelizare în masă, ținute în America, Europa, Africa și India. Oamenii prezenți la aceste campanii de vindecare prin credință, s-au ~ nunat de darul lui de deosebire, precum și de profețiile și minunile oare l-au urmat. în timpul acestor opt ani, el a adus peste 500.000 de oameni la credința în Isus Cristos și peste un milion au primit . ndecare la rugăciunea lui. Dincolo de toate acestea, slujba lui a ospirat sute de bărbați pentru a începe slujbe proprii de vindecare prin credință. în mod paradoxal, la sfârșitul anului 1954, William Branham nu era mulțumit. El credea că darul lui supranatural ar fi trebuit să revoluționeze lumea creștină, să dărâme barierele denominaționaie și să îi reunească pe toți creștinii într-o unitate în duh, scop și ovățătură, dar nu s-a întâmplat așa. Atunci s-a gândit că motivul acestui eșec a fost faptul că mulți creștini nu L-au înțeles pe Dumnezeul pe care doreau să-L slujească. Pentru a îndrepta această situație, Bill s-a simțit călăuzit să aducă mai multă învățătură i timpul campaniilor de evanghelizare, pentru a explica fundamentul credinței creștine, dar în anul 1955, participarea oamenilor la campaniile de vindecare prin credință a scăzut brusc. Era evident că oamenii au văzut de bine minunile, cât timp nu trebuiau să-și schimbe propriile păreri. Unii au fost de părere că el ar trebui să se concentreze asupra vindecării divine și să lase învățătura Cuvântului ce seama păstorilor și învățătorilor care aveau mai multă educație. _a sfârșitul anului 1955, participarea la o campanie din California a ■'est atât de redusă, încât William Branham s-a gândit serios să ‘enunțe la evanghelizare, dar Dumnezeu i-a schimbat gândurile prin ■'aptul că i-a dat o viziune cu privire la trecutul și viitorul slujbei sale. o această viziune, Bill s-a văzut pescuind pe malul unui lac, iar -gerul l-a învățat cum să prindă peștele mare care înota în apa mai adâncă. După ce a aruncat undița în apă, Bill trebuia să tragă ușor, ca să atragă peștii mai mici la momeală; după aceea trebuia să tragă puțin mai tare ca să-i sperie pe cei mici și să atragă atenția peștilor mari. Tragerea a treia trebuia să fie puternică și rapidă, ca să se -f gă cârligul adânc în buza peștelui mare. Aceasta era o ilustrare a slujbei lui. îngerul i-a explicat că prima tragere a început în anul 1946, când Bill putea recunoaște boala unei persoane prin ținerea mâinii pacientului în mâna sa. în felul acesta putea detecta vibrațiile tuturor bolilor cauzate de germeni. Tragerea a doua a început în anul 1949, când a primit darul deosebirii prin intermediul vedeniilor. în ce privește Tragerea a treia a slujbei sale aceasta era aproape. Apoi tabloul s-a schimbat și Bill s-a văzut stând undeva sus și privind jos, spre o mulțime adunată în interiorul unui cort imens. Arăta ca o campanie de vindecare prin credință, ținută de el, doar că era mult mai mare. Pe platformă, în dreapta amvonului, era o căsuță mică din lemn. Stâlpul de Foc a coborât în căsuța aceea mică, iar îngerul Domnului a zis: „Te voi întâlni acolo. Aceasta este a Treia Tragere. Spre deosebire de primele două trageri (sau etape - n.t.) ale slujbei tale, cea de-a treia nu va fi publică.” în ianuarie 1958, William Branham a ținut o campanie de vindecare prin credință în Waterloo, lowa. La micul dejun luat împreună cu alți predicatori, el a vorbit despre evenimentul din 1933, când deasupra lui a apărut o Lumină supranaturală și o Voce a spus: „Așa cum a fost trimis loan Botezătorul înaintea primei veniri a lui Isus Cristos, tu vei premerge cea de-a doua venire a Lui.” Apoi le-a povestit despre noaptea din anul 1946, când a venit la el un înger și i-a spus că Dumnezeu îl însărcinează să ducă darul vindecării divine la oamenii din lume. Citându-I pe apostolul Pavel, Bill a spus: „…n-am vrut să mă împotrivesc vedeniei cerești.” (Fapte 26.13-19). în timp ce vorbea încă, zece predicatori au împins scaunele de la masă, s-au ridicat, și-au luat hainele și au plecat în gerul de afară. Acest incident reflectă ceea ce s-a întâmplat în multe din campaniile lui de evanghelizare din întreaga țară. în timp ce conducea spre casă, de la Waterloo, Bill a avut o vedenie în care a văzut că în fața casei sale din Jeffersonville, Indiana, erau niște aparate de măsurat terenul. Apoi a văzut un bărbat tânăr care conducea un buldozer prin curtea sa. Bill l-a întrebat de ce a făcut atâta mizerie în curte, dar tânărul l-a atacat. Atunci el s-a eschivat și l-a lovit pe acel bărbat cu pumnul în burtă. îngerul lui Dumnezeu i-a zis: „Să nu faci aceasta! Când vei vedea acele unelte trecând pe lângă casa ta, să pleci către vest!" După aceea, Bill a văzut că familia sa era într-o căruță cu coviltir trasă de cai. Când s-a urcat în acea căruță și a apucat frâiele, căruța s-a transformat în mașina lui: un automobil modern. Apoi viziunea s-a încheiat. Descoperirea lui Dumnezeu în data de 8 mai 1960, duminică dimineața, William Branham a avut o altă viziune (dacă poate fi numită așa), în care s-a văzut pășind printr-o perdea subțire care separa lumea aceasta de cealaltă. Acolo a văzut un paradis unde sute de mii de oameni îl înconjurau strigând: „Fratele nostru scump!” Bill a fost foarte uimit să afle că acei oameni tineri fuseseră mântuiți prin evanghelizările ținute de el, au murit în Cristos și așteptau timpul când Isus îi va aduce înapoi pe pământ: un pământ nou unde va domni pacea și bunătatea. Bill spunea că nu a vrut să mai părăsească paradisul și să se întoarcă în vechiul lui cort, dar Dumnezeu avea cu el o lucrare care trebuia terminată. Două săptămâni mai târziu, el a vorbit în biserica sa despre contrastul dintre aceste două lumi și a spus: „Locul acela este mult mai bun. Vă spun sincer (fiind un martor ocular), că în clipa când se va termina viața aceasta, voi intra pe un Tărâm care este dincolo de orice închipuire. Dacă printre noi sunt și străini, îl rog pe Dumnezeu să nu mă considerați fanatic, pentru că sunt sincer și vă spun adevărul. La ce mi-ar folosi să vă spun ceva ce nu este adevărat? Pavel a fost răpit până la ai treilea cer, iar acolo a văzut lucruri pe care nici nu le-a putut descrie, ci a spus doar: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.” (1 Corinteni 2.9). în comparație cu acel Paradis, noi locuim într-o groapă de gunoi plină de mizerii care mocnesc. Chiar dacă nu suntem contaminați, noi trăim în ea și mirosim fumul care iese din păcatul ce arde mocnit, în tinerețe am lucrat pentru compania de electricitate, iar uneori trebuia să citesc contorul electric situat nu departe de groapa de gunoi a orașului. întotdeauna ocoleam ruta aceea pentru că mirosul era oribil, mai ales atunci când ardeau gunoaiele. Comparativ cu Paradisul pe care l-am văzut acolo, viața de pe pământ miroase la fel de urât ca un gunoi vechi de oraș. Vorbind duhovnicește, păcatul miroase de peste tot, dar dincolo de Râu, în cealaltă dimensiune, vântul are aroma proaspătă și totul este plin de dragoste, pace, bucurie și Viață veșnică.” „Acum însă, suntem într-o bătălie. Să nu ne așezăm jos și să spunem: „Mă grăbesc să ajung acolo!”, ci haideți să-i luăm cu noi pe toți cei pe care îi putem aduce.” Inspirat de experiența trăită dincolo de moarte, Bill a predicat patru predici consecutive în care s-a ocupat de moștenirea unui creștin: „Efeseni paralel cu losua”, „Fiii lui Dumnezeu manifestați”, „Poziția în Cristos” și „înfierea sau așezarea fiilor”. în aceste predici, Bill nu a pus accentul pe viitor, ci pe resursele lăsate de Dumnezeu pentru copiii Săi din lumea aceasta, ca să-i pregătească pentru Căminul lor viitor. De asemenea, a subliniat asigurarea și siguranța pe care o are credinciosul în Cristos. El a vorbit toate cele patru mesaje în mai 1960 la Tabernacolul Branham din Jeffersonville, singurul loc în care s-a simțit în largul său pentru a atinge punctele mai adânci ale învățăturii creștine. Printre altele, el a spus: „Aș vrea ca cei care ascultați aceste benzi, să vă amintiți că aceste lucruri sunt pentru biserica mea. Când merg în campaniile de evanghelizare și sunt printre tot felul de oameni, încerc să fiu un gentilman și să le vorbesc ca la niște copii mici, care sunt plini de păreri, ca laptele fără grăsime. Dar când vine vorba de așezarea Adevărului, aici îl pot spune pe față.” în iulie 1960, William Branham a început o serie de campanii lungi în regiunea de nord-vest a Pacificului. Astfel, a petrecut zece nopți predicând în Klamath Falls, Oregon; patru nopți în Lakeport, California, după care a condus 400 de mile către nord, pentru a ține o campanie de zece zile la Yakima, Washington. Pentru că Dumnezeu i-a dat mai multă putere în folosirea darului său special, Bill a fost în stare să facă față în fiecare noapte la multele cerințe de rugăciune, așa că a muncit mult mai greu decât în anii trecuți. Totuși, cu fiecare noapte care trecea, se afunda tot mai adânc în „groapa” istovirii. Uneori nici nu-și mai putea aminti în ce oraș se afla. Așa se face că la sfârșitul acestui tur obositor prin statele din nord-vest, Bill s-a simțit atât de epuizat încât se întreba dacă își va mai putea reveni vreodată. La întoarcerea acasă, Gene Goad și Leo Mercier, care îl însoțiseră ca să înregistreze predicile vorbite, au făcut cu schimbul la volan pentru ca Bill să poată dormi. Dar pentru că nu putea adormi, undeva în estul statului Washington, i-a cerut lui Leo să tragă pe dreapta și să oprească. După ce a oprit mașina, Bill a coborât, s-a îndepărtat puțin de autostradă, a îngenuncheat sub un copac și s-a rugat: „Doamne, dă-mi putere și ajută-mă să-mi revin și îți promit că- mi voi reexamina lucrarea. Ajută-mă să înțeleg care este adevărul, astfel încât să pot restabili legătura cu oamenii.” Ca de obicei, când a ajuns la Jeffersonville nu a putut să se odihnească din pricina oamenilor care veneau ca să se roage pentru ei. Așa se face că a doua zi, Bill a condus 200 de mile sud-est, spre Elkhorn City, Kentucky, ca să petreacă câteva zile cu prietenii săi Charlie și Nellie Cox. Charlie Cox era cumnatul lui Banks Wood, Ruby Wood fiind sora lui Charlie. Familia Cox locuia la țară, doar la câteva mile de Kentucky, la granița statului Virginia. Acolo, Bill a petrecut câteva zile rătăcind pe la poalele Munților Apalași, vânând veverițe, relaxându-se, cugetând și rugându-se. S-a gândit ia noaptea aceea din 1946, când îngerul Domnului l-a întâlnit pentru prima dată față în față și i-a poruncit să ducă darul vindecării divine la oameni. Atunci îngerul i-a spus că va primi două semne pentru a dovedi că a fost trimis de Dumnezeu. Curând a descoperit că primul semn era un semn fizic: apucând mâna oamenilor bolnavi, ei putea simți vibrațiile bolilor mortale și le vedea cum se deplasează prin brațul său în sus către inimă. în acele zile de început, el se ruga pentru sute de oameni pe noapte, până când simțea că amețește și aproape leșina de epuizare. Dar cel de-al doilea semn s-a dovedit a fi și mai obositor fizic decât primul. Astfel, când ungerea Duhului Sfânt a început să descopere necazurile oamenilor, prin darul deosebirii, fiecare viziune storcea atât de mult din puterea sa, încât se putea ruga doar pentru 15-20 de persoane pe noapte. De-a lungul anilor, el s-a rugat adesea Domnului să îndepărteze această slăbiciune și să-i dea putere să se poată ruga în fiecare noapte pentru cât mai mulți oameni, în campaniile de vindecare prin credință pe care le ținea. în ianuarie 1955, Dumnezeu i-a arătat în vedenie o femeie îmbrăcată cu un costum maro, care ținea un copil ce era pe moarte. Vedenia i-a arătat că acel copil va fi vindecat, după care îngerul Domnului i-a spus: „Când se va întâmpla acest eveniment, slujba ta se va schimba!” în septembrie 1959, în timpul unei campanii ținute în Chicago, în rândul de rugăciune a venit femeia cu costum maro, totul petrecându-se exact cum văzuse în vedenie. în clipa când a fost vindecat copilul ei, Bill a simțit un val de putere care îi inunda trupul. Viziunea următoare nu l-a mai slăbit ca înainte, din acel moment fiind capabil să se roage în adunările lui pentru tot mai mulți oameni în fiecare noapte. însă acest dar de la Dumnezeu nu s-a dovedit a fi așa cum spera el. într-adevăr, rezista mai bine și în fiecare noapte se putea ruga pentru mai multe persoane, dar era un număr infinit de oameni care așteptau rugăciuni și la un moment dat, puterea lui fizică se epuiza, în timpul ultimei sale campanii din Yakima, el a primit până la cincizeci de viziuni pe noapte. Cincizeci de descoperiri supranaturale, fiecare dintre ele fiind perfecte. Dar cele cincizeci de minuni au adus oare mai multă credință în făgăduințele lui Dumnezeu decât au adus cincisprezece? Nu, nu au adus. Când, în cele din urmă, puterea de a continua rândul de rugăciune i s-a epuizat, în Yakima erau încă sute de oameni care cereau descoperiri supranaturale. în timp ce stătea la poalele acelui deal din Kentucky și privea cum se ridică soarele deasupra Munților Apalași, Bill a reaîizat că a greșit în ce privea însărcinarea sa originală. La început, Dumnezeu l-a însărcinat să se roage pentru bolnavi. Astfel, îngerul i-a spus că dacă va reuși să-i facă pe oameni să creadă, nici o boală nu va rezista în fața rugăciunii lui, iar când s-a plâns că oamenii nu îl vor asculta din pricina originii sale umile, Dumnezeu i-a dat două semne pentru a dovedi însărcinarea sa. Dar semnul nu este destinația, ci doar un indicator sau un pas spre destinație. Acum putea să vadă unde a greșit: tot timpul el a scos în evidență semnul și nu însărcinarea, dar a sosit timpul să-și schimbe prioritățile, așa că s-a rugat: „lartă-mă, Dumnezeule, și ajută-mă să mă ridic din nou. Ajută-mă să conduc acest popor și să-l înrolez în Cuvânt, astfel încât să putem trece Iordanul spre Tărâmul făgăduit, unde Biserica lui Dumnezeu va fi salvată și dusă departe de păcat.” Bill a petrecut restul zilei rătăcind pe dealuri și pe cărările din pădure. Mergea o vreme, apoi se odihnea, se ruga, se gândea și reflecta. A ajuns la casa lui Charlie chiar pe când Nellie punea cina pe masă și le-a spus că a hotărât să plece a doua zi acasă. în noaptea aceea nu a putut dormi deloc, iar pe la 3.00 dimineața s-a ridicat să se roage. A început să se plimbe în sus și-n jos prin cameră, în lumina slabă a unei lămpi electrice, și deodată l-a cuprins un tremur. Privind în sus, a văzut cu groază un om închis la culoare și hidos care stătea chiar în fața lui. Nu era negru ca un african sau ca un indian din Est; pielea lui era de un gri murdar, ca funinginea de la cărbune, și părea brăzdată ca pielea de aligator. Omul acela s-a repezit asupra lui Bill și și-a încleștat mâinile în jurul gâtului său. El s-a luptat disperat să scape din strânsoarea de fier, dar nu a putut și curând a simțit că se sufocă. Atunci a realizat că are în mână un cuțit, așa că a încercat să-l înfigă în burta omului cenușiu, dar lama lui era prea mică și nu a putut pătrunde în pielea aceea tare. Era ca și când ar fi încercat să străpungă carapacea unei broaște țestoase. în ultimul moment, atunci când se părea că nu mai are nici o șansă să supraviețuiască, în cameră a străfulgerat o Lumină puternică determinându-l pe omul cenușiu să dispară. Cumva, - Bill nu a înțeles niciodată, cum - Domnul l-a eliberat. Cu inima bătând încă foarte tare din pricina adrenalinei, Bill s-a așezat pe marginea patului ca să cugete la vedenia pe care tocmai o avusese. Se gândea că omul cu pielea murdară ca funinginea, simboliza Fiscul guvernului Statelor Unite, care îl cerceta de cinci ani. Și pentru că se afla sub investigația Biroului Federal, nu putea să părăsească țara. Vorbind duhovnicește, slujba sa era sufocată din pricina fiscului, dar acum știa că Dumnezeu îl va elibera cumva din această legătură sufocantă a guvernului. Vara a trecut și a venit toamna, dar se părea că luna septembrie refuza să lase căldura de august să plece. într-o noapte fierbinte, Bill s-a răsucit ore în șir în pat, dar i-a fost imposibil să adoarmă. Pe la ora 3.00 dimineața, în 6 septembrie 1960, s-a dat jos din pat și s-a dus în bucătărie să bea un pahar cu apă, după care a început să se plimbe prin cameră, rugându-se și privindu-și picioarele în timp ce mergea. Și așa cum s-a întâmplat atât de des în viața sa, înainte să poată vedea ce este, a simțit că vine ceva supranatural în cameră, și un fior de groază l-a străbătut prin coloană. A privit în sus, iar de data aceasta a văzut un Om care strălucea ca o lumină albă puternică. Nu era îngerul care venea de obicei atunci când se ruga; Bill nu știa cine era acel Om, dar prezența Lui îl îngrozea la fel de mult ca omul întunecat care venise cu două săptămâni în urmă, doar că de data aceasta era ceva diferit, pentru că în prezența acestuia nu se simțea amenințat. Camera s-a cutremurat puternic atunci când acel Om divin a vorbit, iar Bill a fost atât de șocat încât nu a reușit să rețină exact cuvintele pe care i le-a spus: „în următoarele șapte zile vei sta ca Moise”, „vei fi ca Moise”, sau ceva asemănător. Duminica următoare, pe 11 septembrie 1960, Bill a ținut o predică pe care a intitulat-o „Eu voi fi cu tine, cum am fost cu Moise.” Dorise să țină această predică încă din 1952, când a văzut cum a venit în camera sa o mână care i-a deschis Biblia la losua capitolul 1 și i-a subliniat versetele 2-9. în următorii ani, el a citit adesea acele versete, gândindu-se că au o semnificație deosebită pentru slujba sa, dar în acea duminică a fost pentru prima dată când le-a folosit ca text pentru o predică. Bill a citit: „Robul Meu Moise a murit: acum, scoală-te, treci Iordanul acesta, și tot poporul acesta, și intrați în țara pe care o dau copiilor lui Israel. Orice loc pe care-l va călca talpa piciorului vostru, vi-l dau, cum am spus lui Moise… …Cartea aceasta a Legii să nu se depărteze de gura ta; cugetă asupra ei zi și noapte, căutând să faci tot ce este scris în ea; căci atunci vei izbuti în toate lucrările tale și atunci vei lucra cu înțelepciune. Nu ți-am dat Eu oare porunca aceasta: „întărește-te și îmbărbătează-te? Nu te înspăimânta și nu te îngrozi, căci Domnul Dumnezeul tău este cu tine în tot ce vei face.” (v. 2-3,8-9). „losua știa că însărcinarea sa era mare”, a spus Bill, „dar cu o asemenea încredințare putea păși fără frică cât timp era călăuzit pe calea bună. Tot așa, Biserica Dumnezeului celui viu poate fi fără grijă și neînfricată în credință, dacă este călăuzită pe calea cea bună. Dumnezeu a spus: „Eu voi fi cu tine, cum am fost cu Moise; nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi.” (v. 5). El nu l-a părăsit nici pe Moise, nici pe losua, ceea ce înseamnă că nu ne va părăsi nici pe noi. Da, El va fi cu noi.” în continuare, Bill a arătat că losua a avut mai multe de făcut decât Moise. Ei a trebuit să cucerească țara făgăduită pas cu pas și s-o împartă în mod egal semințiilor poporului său. Când a vorbit despre cum i-a condus Moise pe israeliți afară din robia Egiptului, a făcut o paralelă la Isus Cristos care i-a eliberat pe copiii Săi din robia păcatului; iar când a vorbit despre cum i-a condus losua pe israeliți prin râul Iordan în țara făgăduită, a ilustrat o paralelă la Duhul Sfânt care îi conduce pe creștini într-o viață duhovnicească, în care pot trăi biruitori și zidiți pe Cuvântul lui Dumnezeu, în ciuda încercărilor Satanei de a-i birui. Țara făgăduită în care a intrat losua, nu este nici raiul nici mia de ani în care împărățește Cristos. Nu poate fi, pentru că israeliții au trebuit s-o câștige pas cu pas, prin luptă. Ocuparea țării făgăduite este de fapt o paralelă la lupta pe care trebuie s-o ducă creștinii pentru a moșteni făgăduințele lui Dumnezeu, începând din clipa primirii botezului cu Duhul Sfânt până la răpirea Miresei lui Isus Cristos. Bill a menționat că Moise a făcut greșeli, dar cu toate acestea, Dumnezeu l-a folosit în continuare pentru că a fost însărcinat să facă lucrarea Lui. Apoi, și-a recunoscut propria vină și a spus adunării cum Domnul i-a făcut cunoscut că a pus accent mai mare pe semne decât pe Țintă. Dumnezeu i-a dat trei însărcinări speciale în timpul acestor ani de slujbă: • prima însărcinare a fost să ducă darul vindecării divine la oamenii din toată lumea; • a doua însărcinare a fost să facă lucrarea unui evanghelist care pune accent pe învățătura curată; • a treia însărcinare primită a fost să-i arate bisericii moștenirea spirituală - prin slujba profetică. Cea de-a treia însărcinare nu a minimalizat importanța celorlalte două, însă cumva, el a deviat de la însărcinarea originală care era să se roage pentru bolnavi. Bill a spus: „Dumnezeu nu S-a îndepărtat niciodată de lucrarea Sa. Până acum, am avut paisprezece ani în care am lucrat în toată lumea prin darul deosebirii, timp în care am primit zeci de mii de vedenii și am avut în jur de un milion de cazuri; și vă întreb: ați văzut să dea vreodată greș? Nu, domnilor. Și dacă semnele nu au dat greș, cu atât mai mult nu va da greș lucrarea Sa. Semnul este partea minoră, iar dacă semnul care îți arată că orașul este acolo, nu dă greș, cu cât mai mult va fi acolo orașul spre care te îndrepți? Aceasta este lucrarea!” Acum slujba mea se schimbă; este deja schimbată. Când mă voi simți călăuzit de Domnul, voi continua să folosesc darul deosebirii, dar tot mai des îmi voi pune doar mâinile peste cei bolnavi și mă voi ruga pentru ei, pentru că vreau să-mi duc slujba la îndeplinire. Am așteptat aceasta mult, dar cred că acum suntem pregătiți să ne îndreptăm spre Țara făgăduită.” „Crede și vei trăi! Crede și te vei face bine! Eu nu pot să fac pe nimeni să creadă, ci fiecare trebuie să creadă singur. Timp de paisprezece ani v-am spus numai adevărul cu privire la Cuvânt și la înger, iar semnele și minunile au confirmat aceasta. Dar dacă nu au crezut până acum, nu vor crede niciodată. Eu am obosit să stau pe acest munte și doresc să trec Iordanul și să intru în posesia făgăduințelor lui Dumnezeu.” Târziu, în acea toamnă, William Branham și Banks Wood au condus spre Elkorn City, Kentucky, pentru că Charlie Cox i-a invitat să petreacă câteva zile în casa lui. Bill voia să vâneze veverițe până la sfârșitul sezonului, care se apropia de încheiere. într-o dimineață, Banks l-a lăsat într-un loc împădurit la vreo patru mile de casa lui Charlie. în timp ce Banks se îndepărta cu mașina, Bill a auzit un câine care lătra în partea cealaltă a pădurii, iar după câteva minute nu l-a mai auzit deloc. „Cred că ar fi mai bine să nu vânez un timp, dacă a trecut pe aici cineva cu un câine,” și-a zis el. „Am să mă așez undeva și o să aștept până apar veverițele.” Și-a scos Biblia din rucsacul de vânătoare și s-a așezat pe iarba uscată, sprijinindu-se cu spatele de scândurile unui gard. Dar înainte să își poată deschide Biblia, a auzit o Voce care spunea: „Ridică-te și du-te în locul numit „Sportsman’s Hollow”, pentru că îți voi vorbi acolo!” El s-a ridicat supus și s-a îndreptat spre „Sportsman’s Hollow”, care se afla cam la o milă depărtare. Această denumire nu poate fi găsită nicăieri pe hartă, pentru că locul acela a fost numit așa de el. Odată când vâna veverițe acolo, a văzut șaisprezece veverițe într-un copac, dar el a vânat câte îi permitea legea, iar pe celelalte le-a lăsat în pace. Când a ajuns acum la „Sportsman’s Hollow”, nu a putut vedea nici o veveriță. S-a așezat sub un copac și a așteptat să vadă ce-i va spune Domnul. Minutele treceau dar nu se auzea nimic altceva decât vântul șuierând printre crengile copacilor și foșnetul frunzelor uscate de pe jos. Era atât de frig încât simțea înțepături în urechi, așa că s-a întins cu fața în jos pe un „covor” de frunze și s-a rugat. După o jumătate de oră s-a ridicat și s-a rezemat de un stejar, dar pădurea continua să rămână tăcută ca o taină. Apoi a simțit în depărtare Duhul Sfânt care se apropia pășind în cadență cu natura și răsunând ca o ecuație perfectă: Doi… înmulțit… cu doi… face patru (venind tot mai aproape); Doi… înmulțit… cu doi… face patru (mai puternic); Doi… înmulțit… cu doi… face patru; Doi… înmulțit… cu doi… face patru. Bill a auzit din nou acea Voce clară ca trilul păsărilor care cântau în copacii din jurul său. Era o Voce adâncă, cu rezonanță perfectă și a spus: „Citește Maleahi capitolul 4!” Bill a deschis Biblia la capitolul patru din Maleahi, apăsând pagina cu palma, ca să nu fie întoarsă de vânt. Era un capitol scurt, care conținea doar șase versete, iar el a citit cu voce tare: „lată, vă voi trimite pe prorocul llie înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare și înfricoșată. E! va întoarce inima părinților spre copii și inima copiilor spre părinții lor, ca nu cumva, la venirea Mea, să lovesc tara cu blestem!” (v. 5-6). „Da, cred aceasta”, s-a gândit el, „dar ce semnificație au cuvintele: „…va întoarce inima părinților spre copii și inima copiilor spre părinții lor…” S-a uitat în Luca 1.17 și a citit profeția îngerului în legătură cu loan Botezătorul: „(loan) Va merge înaintea lui Dumnezeu, în duhul și puterea lui llie, ca să întoarcă inimile părinților la copii… (simțea cum exaltarea creștină îi cuprinde lăuntrul)… și pe cei neascultători la umblarea în înțelepciunea celor neprihăniți, ca să gătească Domnului un norod bine pregătit pentru El.” Mei era răspunsul! Așa cum florile își deschid petalele pentru a-și arăta frumusețea, așa îi descopereau adevărul aceste versete. într-adevăr, loan Botezătorul a întors „inimile părinților la copii”, aceasta însemnând îndreptarea atenției iudeilor, care țineau Legea, spre credința nouă, eliberatoare în Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Dar, când îngerul a citat textul din Maleahi 4.6 și i-a arătat împlinirea în Luca 1.17, s-a oprit la mijlocul versetului, pentru că partea a doua a lui nu se referea la slujba lui loan, ci era păstrată pentru un viitor llie, care „…va întoarce… inima copiilor spre părinții lor…” și care va veni în zilele din urmă. Acest llie va îndrepta atenția creștinilor din timpul sfârșitului spre credința părinților apostoli de la începutul Noului Testament. Acesta este motivul pentru care atunci când fariseii l-au întrebat pe loan dacă este llie, a răspuns că nu era. (loan 1.19-23: „Și ei l-au întrebat: „Dar cine ești? Ești llie?” Și el a zis: „Nu sunt!’”). Prin aceasta, loan voia să-i facă să înțeleagă că el nu era llie din Maleahi 4.6b; că nu era llie care urma să vină înaintea celei de-a doua veniri a lui Cristos. Acel llie trebuie să vină „înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare și înfricoșată.” După aceea, pământul va arde ca un cuptor. Dar și Isus a vorbit despre aceste două veniri separate ale lui llie: „Pe când se coborau de pe munte, Isus le-a dat porunca următoare: „Să nu spuneți nimănui de vedenia aceasta, până va învia Fiul omului din morți.” Ucenicii l-au pus întrebarea următoare: „Oare de ce zic cărturarii că întâi trebuie să vină llie?” Drept răspuns, Isus le-a zis: „Este adevărat că trebuie să vină întâi llie și să așeze din nou toate lucrurile. Dar vă spun că llie a și venit, și ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el ce au vrut. Tot așa are să sufere și Fiul omului din partea lor. ” Ucenicii au înțeles atunci că le vorbise despre loan Botezătorul. ” Când Isus a spus aceste cuvinte, loan Botezătorul era deja mort. Deci, când a zis: „Este adevărat că trebuie să vină întâi llie și să așeze din nou toate lucrurile”, Isus se referea la mesagerul care avea să anunțe a doua Sa venire. Acest llie din viitor, va avea misiunea să „așeze din nou toate lucrurile", chiar înainte de a doua venire a lui Cristos. După ce a citit toate aceste versete, Vocea aceea adâncă și clară s-a auzit din nou spunând: „Citește Apocalipsa capitolele 1, 2 și 3. Deschizând la ultima carte din Biblie, Bill a citit ceea ce i se poruncise. Acolo, în acea vale mică din Munții Apalași, primele trei capitole ale Apocalipsei și-au deschis petalele, descoperind o grădină minunată plină de frumusețe și adevăr. întorcându-se la Jeffersonville, Bill a planificat o săptămână de adunări speciale pentru începutul lui decembrie, ca să poată împărtăși tuturor ce i-a arătat Domnul. în săptămânile care au urmat, și-a aprofundat cunoștințele istorice, cercetând scrierile lui Josefus și Broadbent, „Cele două Babiloane” de Hislop, „Cartea martirilor” de Fox, „Istoria Bisericii primare”, „Cum s-a întâmplat?” și multe alte cărți creștine, precum: „Părinții înainte de Niceea”, „Părinții de la Niceea”, „Tratatul catolic” și „Faptele credinței noastre.” Apoi, duminică, 4 decembrie 1960, a ținut în Tabernacolul Branham două predici din Apocalipsa capitolul 1, în care a arătat împrejurările și scopul vedeniilor primite de loan. în săptămâna care a urmat, Bill a predicat din Apocalipsa capitolele 2 și 3, în fiecare seară explicând o altă epocă a Bisericii. El a explicat că Autorul cărții „Apocalipsa” este Isus Cristos și că loan a scris doar ceea ce a văzut într-o serie de vedenii pe care le-a avut în anii 95-96 d.Hr., în perioada când a fost exilat în Patmos, o insulă mică din Marea Egee, situată la granița dintre Grecia modernă și Turcia. loan a spus: „în ziua Domnului eram în Duhul…” (Apocalipsa 1.10), iar Bill a explicat că cuvintele „ziua Domnului,” nu se referă la ziua a șaptea din săptămână (nici ia duminică), ci este ziua venirii lui Isus Cristos, pentru a lua în stăpânire împărăția lumii, împlinind astfel Apocalipsa 11.15: împărăția lumii a trecut în mâinile Domnului nostru și ale Cristosului Său. Și El va împărăți în vecii vecilor. ” în prima vedenie pe care a avut-o, loan, ucenicul lui Isus, L-a văzut pe Isus Cristos așa cum nu L-a mai văzut niciodată. El L-a văzut umblând prin mijlocul a șapte sfeșnice de aur, iar în mâna dreaptă ținea șapte stele. „Capul și părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada; ochii Lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsă și arsă într-un cuptor; și glasul Lui era ca vuietul unor ape mari. Din gura Lui ieșea o sabie ascuțită cu două tăișuri, și fața Lui era ca soarele când strălucește în toată puterea lui. Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort…” (v.14-17 -n.t). Duminică seara, Bill a spus: „Azi dimineață am luat subiectul despre „Descoperirea lui Isus Cristos”, care ne-a fost prezentat de Dumnezeu ca fiind Divinitatea Supremă, marele Eu Sunt, Același în veci. Noi am văzut aceasta în primul capitol din Apocalipsa. Dar ce ni se descoperă aici? Cine este Isus Cristos. Și care este primul lucru pe care ni-l descoperă despre El însuși? Dumnezeirea Sa. Astfel, ne descoperă că El este Dumnezeul cerurilor; nu un dumnezeu trinitar, ci Dumnezeu însuși. Ca să nu mai fie nici o confuzie, El a spus aceasta de patru ori, în primul capitol. Primul lucru pe care trebuie să-l știți, este că Isus nu este doar un profet, nu este doar Fiul lui Dumnezeu și nu este al doilea Dumnezeu, ci este Dumnezeu însuși. Descoperirea a venit și ne-a arătat toate aceste lucruri, iar în seara aceasta vom continua și vom vorbi despre „Slava înșeptită a Persoanei Sale.” Dumnezeu să ne ajute în timp ce intrăm în aceste învățături. Eu le-am studiat din punct de vedere istoric, dar așteptați să intrăm în esența lor prin inspirație.” „Cea mai mare descoperire este dumnezeirea absolută a Domnului Isus Cristos, și tu nu poți ajunge la prima treaptă până nu crezi aceasta. Petru a spus: „Pocăiți-vă, și fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Cristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veți primi darul Sfântului Duh.” (Fapte 2.38). Astfel, primul lucru pe care trebuie să-l știi este Dumnezeirea lui Isus Cristos. Isus a spus: „Eu sunt Alfa și Omega, începutul și Sfârșitul”, zice Domnul Dumnezeu, „Cel ce este, Cel ce era și Cel ce vine, Cel Atotputernic.”(Apocalipsa 1.8). Gândiți-vă la aceasta! Aceasta este ceea ce a spus glasul puternic, ca sunetul unei trâmbițe. „Fii atent, Ioane, fiindcă ai intrat în Duhul și ți se va descoperi ceva. Ce? Prima dintre toate descoperirile este: „Eu sunt Alfa și Omega." O, păcătosule pleacă-ți capul și pocăiește-te înainte să fie prea târziu! Mai întâi de toate, El i-a dat de știre lui loan cine se apropie. Este Acesta Regele Isus? Este Duhul Sfânt? El a zis; „Eu sunt de la „A” la „Z”, sunt începutul și Sfârșitul, Cel viu. Am fost mort și iată că sunt viu în vecii vecilor.” Puțin mai încolo vom urmări „slava înșeptită a Persoanei Sale și vom vedea cine este El.” După ce Și-a descoperit dumnezeirea absolută, Isus i-a spus lui loan că „cele șapte sfeșnice sunt șapte biserici”, iar „cele șapte stele sunt îngerii celor șapte biserici”, după care i-a dictat câte o scrisoare pentru fiecare din ele. Aceste biserici din Asia Mică au avut de fapt caracteristicile celor șapte epoci ale Bisericii, care urmau să vină. Ca urmare, aceste scrisori profețeau șapte epoci pentru Biserica dintre neamuri. în ele, Isus S-a adresat ucenicilor Săi din fiecare epocă, încurajându-i sau mustrându-i dacă era nevoie. De asemenea, s-a adresat și bisericii false din fiecare epocă, celor care pretindeau că sunt creștini, dar nu erau. Isus a început să dicteze și a zis: „îngerului Bisericii din Efes scrie-/…" Aceasta înseamnă că fiecare biserică avea un „înger.” Cuvântul „înger” înseamnă „mesager sau trimis.” Dar acești îngeri nu erau mesageri cerești; sigur că nu, ci erau bărbați: câte unul pentru fiecare epocă, iar Bill a aranjat epocile Bisericii și mesagerii lor în ordine cronologică: • Apocalipsa 2.1-7: Efes 53-170: Pavel • Apocalipsa 2.8-11: Smirna 170-312: Irineu • Apocalipsa 2.12-17: Pergam 312- 606: Martin • Apocalipsa 2.18-29: Tiatira 606-1520: Columba • Apocalipsa 3.1-6: Șardes 1520-1750: Luther • Apocalipsa 3.7-13: Filadelfia 1750-1906: Wesley • Apocalipsa 3.14-22: Laodicea 1906-????: Ilie. Mesagerul primei epoci a Bisericii dintre neamuri a fost Pavel. Imediat după ce s-a convertit, Domnul a spus despre el: „…este un vas pe care l-am ales, ca să ducă Numele Meu înaintea Neamurilor. ” (Fapte 9.15). Mai întâi, Pavel s-a dus și a predicat la evrei, iar când ei au respins mesajul vestit de el, a zis: „Cuvântul lui Dumnezeu trebuia vestit mai întâi vouă; dar fiindcă voi nu-l primiți și singuri vă judecați nevrednici de viața veșnică, iată că ne întoarcem spre Neamuri. Căci așa ne-a poruncit Domnul: „Te-am pus ca să fii Lumina Neamurilor, ca să duci mântuirea până la marginile pământului.” (Fapte 13.46-47). Pavel a pus temelia Bisericii neamurilor din toată Asia Mică, iar prin epistolele lui a clarificat credința creștină. în epistola sa către Romani, el a spus: „V-o spun vouă, Neamurilor: „întrucât sunt apostol al Neamurilor, îmi slăvesc slujba mea.” (Romani 11.13). Prima epocă a Bisericii a început aproximativ în anul 53 d.Hr., când Pavel a pus temelia Bisericii din Efes. Atunci el a luat doisprezece convertiți și i-a învățat temelia învățăturii creștine, începând de la botezul în apă în Numele lui Isus Cristos, până la botezul duhovnicesc cu Duhul Sfânt. (Fapte 19.1-12). „Efes” înseamnă „A ceda” și „a căuta altceva.” La început, Biserica din prima epocă a urmat Evanghelia pe care a primit-o Pavel prin descoperirea lui Isus Cristos, dar mai târziu, s-a îndepărtat ascultând de alți învățători care predicau o evanghelie diferită de cea primită de el. (Galateni 1,6-24;2.1-10). Acesta este motivul pentru care Domnul i-a spus Bisericii din această primă epocă: „Dar ce am împotriva ta este că ți-ai părăsit dragostea dintâi.” (Apocalipsa 2.4). Totuși, El apreciază și calitățile Bisericii Sale: „Ai însă lucrul acesta bun: că urăști faptele nicolaiților, pe care și Eu le urăsc. ” (v. 6). Cuvântul „nicolaiți” vine de fapt din două cuvinte grecești: „nico”=„a birui și a subjuga” și „lao”=„laici, credincioși”. Acești nicolaiți i-au subjugat treptat pe laici prin înlocuirea călăuzirii Duhului Sfânt cu conducerea oamenilor. Cum este posibilă o asemenea schimbare într-o biserică întemeiată de Dumnezeu însuși? Pentru a explica acest lucru, Bill s-a folosit de cartea Genezei, dovedind că încă de la început, fiecare mișcare a lui Dumnezeu a produs frați: Cain și Abel; Esau și lacov; Isaac și Ismael. în fiecare caz, unul dintre frați a fost sămânța adevărată a lui Dumnezeu, în timp ce celălalt nu era; însă amândoi pretindeau că îl iubesc pe Dumnezeu. Slujba lui Isus i-a produs în același timp pe Simon Petru și pe luda Iscarioteanul. Tot așa, Biserica primei epoci a dat naștere unei întregi adunări de frați cu porniri diferite. Fie că îi numești credincioși adevărați și credincioși formali; credincioși duhovnicești și credincioși firești; vița adevărată și vița falsă; fecioare înțelepte și fecioare neînțelepte; grâu și neghină, se referă la același lucru: unul dintre frați este născut din nou printr-o experiență spirituală, în timp ce celălalt se bazează pe intelect. Altfel spus, unul este umplut cu Duhul Sfânt, în timp ce celălalt nu îl are. Astfel, duhul nicolait s-a strecurat în biserică, și ce a urmat? în loc să aibă o experiență spirituală, unii oameni au devenit creștini din interese politice sau intelectuale, instituind o ierarhie conducătoare pentru a-i controla pe ceilalți frați. Satan s-a folosit de acești creștini firești și de sistemul lor politic, pentru a se strecura în Biserică. Studiind Istoria în rugăciune, Bill a identificat mesagerii celorlalte șase epoci ale Bisericii, Pavel fiind etalonul său biblic. Din moment ce Pavel a fost trimisul primei epoci a Bisericii, înseamnă că bărbatul a cărui slujbă este cea mai apropiată de slujba lui Pavel, în faptă și învățătură, trebuie să fie trimisul epocii Bisericii în care a trăit. Urmând această regulă, este clar că Irineu, episcop de Lyon, a fost trimisul pentru cea de-a doua epocă a Bisericii. Irineu a fost un adept al învățăturii iui Pavel, iar prin cartea sa „împotriva ereziilor”, i-a influențat pe mulți dintre creștini să stea pe învățătura lui Pavel și să nu rătăcească după învățătorii care îi învățau alte învățături. în epoca Smirna (170-312 d.Hr.), Satan a atacat Biserica creștină din două direcții: • din exterior prin prigoane; • din interior prin înșelăciune, aceasta fiind cea mai puternică armă a lui. în ciuda eforturilor depuse de Irineu și de alți bărbați credincioși, vița falsă a devenit tot mai puternică, iar în cele din urmă a primit un protector în persoana împăratului Constantin, care a îmbrățișat creștinismul din interese politice, declarându-l religie de stat. Astfel, ceea ce a început ca „faptele nicolaiților” în prima epocă a Bisericii, a devenit „dogmă de stat” în cea de-a treia, în Pergam, biserica de stat formată, fiind organizată într-o ierarhie religioasă de conducători: papă, cardinali, episcopi și preoți. Constantin a numit această religie de stat Biserica Catolică. începând cu Conciliul de la Niceea din 325, biserica s-a folosit de puterea statului pentru a-și transforma doctrina în lege. Dar lucrul cel mai rău este că în încercarea de a întemeia o religie cât mai atrăgătoare pentru oamenii din imperiul său, Constantin a influențat amestecarea creștinismului cu păgânismul. Astfel, catolicismul este de fapt forma păgână a creștinismului. Dar Martin de Tours,trimisul pentru epoca Bisericii Perqam, a rezistat acestei hibridări a bisericii. Totuși, pentru că Biserica Catolică controla toate sursele de învățătură, pentru vița adevărată era din ce în ce mai dificil să păstreze învățăturile apostolice, scena fiind deja pregătită pentru vremurile întunecoase care urmau să vină. Epoca Bisericii Tiatira a început în jurul anului 606 d.Hr. și a ținut mai mult de nouă sute de ani. Istoricii numesc această perioadă „Epocile întunecoase”, pentru că Lumina Cuvântului lui Dumnezeu a devenit atât de mică încât aproape că a dispărut complet. Biserica Romano-catolică a devenit o organizație foarte puternică dominând toată Europa. Ea a ajuns atât de puternică prin faptul că a ascuns Cuvântul lui Dumnezeu de masele de oameni și a folosit dogmele, superstițiile și constrângerea ca să-i domine. Dar chiar și această epocă întunecoasă a fost cuprinsă în mărețul Plan al lui Dumnezeu, pentru că Isus a spus: „Adevărat, adevărat vă spun că dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce mult rod.” (loan 12.24). Sămânța Cuvântului lui Dumnezeu, care a fost însămânțată în prima epocă a Bisericii, a trebuit să moară și să putrezească, dar prin aceasta a germinat și a dat rădăcini o micuță Biserică ascunsă. Columba din Scoția, mesagerul celei de-a patra epoci a Bisericii, a dovedit că Sămânța adevărată a lui Dumnezeu, Biserica adevărată, poate și reușește să înainteze și să biruiască în ciuda tuturor piedicilor ridicate de întunericul scârbos în care se află. într-un final, Sămânța adevărului, îngropată în pământ, a reușit să străpungă crusta întunericului și a ieșit la suprafață printr-o tulpină fragedă și verde. Epoca Sardes a început în jurul anului 1517, când mesagerul ei, un preot catolic tânăr numit Martin Luther, a scris o listă de plângeri împotriva Bisericii Romano-catolice și a bătut-o în cuie pe ușa bisericii din Wittenberg, Germania. Dezbaterea publică ce a urmat, a zguduit întreaga creștinătate. Biserica Catolică îi învăța de secole, pe oameni, că pot să-și câștige mântuirea făcând anumite munci, dar Luther a protestat împotriva acestui lucru și a citit cuvintele apostolului Pavel care spune: „Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” (Efeseni 2.8-9). Luther era de acord cu Pavel, și susținea că mântuirea se primește numai prin credința în Isus Cristos. Evanghelia lui Cristos…este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede; deoarece în ea este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, prin credință și care duce la credință, după cum este scris: „Cel neprihănit va trăi prin credință. “(Romani 1.16-17). „Și că nimeni nu este socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu, prin Lege, este învederat, căci „cel neprihănit prin credință va trăi.” (Galateni 3.11). „Și cel neprihănit va trăi prin credință; dar, dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găsește plăcere în el.”(Evrei 10.38). Din păcate, urmașii lui Luther au făcut aceeași greșeală care a dus la întemeierea Bisericii Catolice: s-au organizat într-un sistem de conducere omenesc, care a făcut ca Duhul Sfânt să părăsească biserica. Acesta este motivul pentru care Isus i-a spus epocii Sardes: „Știu faptele tale: că îți merge numele că trăiești, dar ești mort.” (Apocalipsa 3.1). Cu timpul, Biserica Luterană a devenit la fel de moartă spiritual, ca Biserica Romano-catolică, fiind sufocată de conducerea politică interesată a oamenilor. Epoca Bisericii Filadelfia a început în jurul anului 1750, trimisul ei fiind John Wesley, un predicator din Biserica Angliei. în anul 1738, Wesley a auzit pe cineva care citea prezentarea lui Martin Luther referitoare la Epistola iui Pavel către Romani. Astfel, Pavel și Luther l-au inspirat să învețe despre „mântuirea prin credința în Isus Cristos.” Wesley și-a petrecut restul vieții vestind la mii de oameni din Anglia și din alte părți ale lumii, „mântuirea prin credință”. Isus a spus despre această epocă a Bisericii: „Știu faptele tale: iată, ți-am pus înainte o ușă deschisă pe care nimeni n-o poate închide, căci ai puțină putere, și ai păzit Cuvântul Meu și n-ai tăgăduit Numele Meu.” (Apocalipsa 3.8). Wesley a dus Biserica pe o treaptă mai înaltă decât a făcut-o mesajul luteran, predicând că după ce devine neprihănit prin credința în Isus Cristos, fiecare credincios trebuie să intre în sfințire. Cu alte cuvinte, cei care îi acceptă pe Isus Cristos ca Mântuitor personal, vor trăi o viață sfântă și curată. Din pricina acestui fel de abordare a mesajului divin, urmașii lui Wesley au fost numiți „metodiști.” în cele din urmă, și ei s-au organizat și au adoptat conducerea bisericii prin stat, asemănătoare sistemului romano-catolic, ceea ce a făcut ca Duhul Sfânt să-i părăsească. Epoca Bisericii Laodicea a început în anul 1906, când Dumnezeu a restituit darurile Duhului Sfânt în mijlocul unui grup de oameni adunați pe Azusa Street Mission din Los Angeles, California. (Fapte 2.3;19.6;1 Corinteni 12.10). începând de la gruparea aceea mică de creștini, darul Duhului s-a răspândit rapid de la biserică la biserică, producând o trezire universală, care a devenit mai târziu mișcarea penticostală modernă. Ca în celelalte cazuri, deși părea a fi foarte promițătoare, și această epocă a pășit pe urmele celorlalte și s-a organizat într-o denominațiune. Oamenii penticostali și-au organizat mișcarea, au ridicat garduri denominaționale, au întărit stâlpii dogmatici în beton și au închis toate porțile, astfel încât să nu poată fi duși de Duhul Sfânt pe o treaptă mai înaltă. Isus Cristos a condamnat starea bisericii Laodicea spunând: „…fiindcă ești căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea. Pentru că zici: „Sunt bogat, m-am îmbogățit, și nu duc lipsă de nimic”, și nu știi că ești ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol…” (Apocalipsa 3.16-17). A șaptea epocă a bisericii este atât de organizată, încât Isus Se descrie pe Sine stând afară și așteptând să intre: „lată Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el, și el cu Mine. ” (v. 20). Laodicea este ultima epocă a Bisericii înainte ca Isus Cristos să Se întoarcă pe pământ pentru judecată, pentru că Dumnezeu spune prin Maleahi: „lată, vă voi trimite pe prorocul llie înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare și înfricoșată. El va întoarce… inima copiilor spre părinții lor…” (y. 5-6). Deci, mesagerul celei de-a șaptea epoci a Bisericii va avea duhul lui llie, așa cum l-a avut și loan Botezătorul. Bill a spus: „Când va veni acest llie, la sfârșitul acestei epoci, el va lua mesajul Cincizecimii ca să întoarcă inimile copiilor la credința părinților și îi va mustra pe creștinii din Laodicea, pentru că nu au păstrat credința care a fost dată la început.” „M-am întrebat adesea: „înseamnă că bărbatul acesta va fi un profet? llie a făcut toate acele minuni, dar nu a predicat, iar când Duhul lui a venit peste loan, acesta a predicat, dar nu a făcut minuni. De ce? Pentru că după el trebuia să vină Isus și să facă toate minunile. Maleahi a spus: „Dar pentru voi, care vă temeți de Numele Meu, va răsări Soarele neprihănirii, și tămăduirea va fi sub aripile Lui; veți ieși și veți sări ca vițeii din grajd.” (Maleahi 4.2). Asemenea lui loan, llie din timpul sfârșitului va fi înțeles greșit de oameni. El va fi un bărbat atât de puternic înaintea Domnului, încât unii îl vor confunda cu Mesia. (Luca 3.15; loan 1.19-20;3.28). Ce natură va avea acest llie din timpul sfârșitului? în primul rând, el va fi un profet mare, care va sta credincios pe Cuvântul lui Dumnezeu, la fel ca llie Tișbitul și loan Botezătorul. Prin semnele și minunile pe care le va face, el va întoarce inimile copiilor spre credința părinților de la cincizecime. El va urî femeile imorale, așa cum a urât-o llie pe Izabela și loan Botezătorul pe Irodiada. După cum știm din Biblie, cei doi profeți erau călăuziți de același Duh și urau religia organizată care era la fel ca denominațiunile creștine de azi. Ceva din Duhul lor striga împotriva acestor lucruri.” „Asemenea lui llie și loan, acest profet din timpul sfârșitului va iubi sălbăticia. El nu va fi un bărbat educat, așa cum nu au fost nici llie Tișbitul și nici loan Botezătorul. Acest profet va fi o persoană ciudată, la fel ca llie și loan. Astfel, llie s-a temut de Izabela și a fugit ca să-și scape viața. (1 împărați 19.1-4), în timp ce loan s-a îndoit cu privire la Isus, în timpul cât era închis de Irod. (Matei 11.2-3). Notă: înainte de a fi închis de Irod și de a fi cuprins de îndoieli, loan este cel care L-a prezentat pe Isus ca fiind „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!” (loan 1.29+36). „llie Tișbitul a venit când Israelul era pregătit să fie eliberat din mâinile păgânismului, iar loan a venit tot într-un timp al eliberării. El a spus: „Nu sunt eu Cristosul, ci sunt trimis înaintea Lui. ” Cine are mireasă este mire; dar prietenul mirelui, care stă și-l ascultă, se bucură foarte mult când aude glasul mirelui: și această bucurie, care este a mea, este deplină. Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micșorez.” (loan 3.28-30). loan a predicat și a pregătit calea Domnului chiar înainte de venirea lui; chiar în timpul manifestării Lui. în săptămâna în care a prezentat epocile Bisericii, Bill a folosit o tablă și cretă albă, pentru a ilustra Lumina spirituală din fiecare epocă. El a desenat șapte cercuri aliniate pe tablă, după care l-a împărțit pe fiecare în parte cu o linie diagonală, hașurând partea de sus cu creta albă, așa încât să arate Lumina din fiecare epocă a bisericii. Pavel; Irineu ; Martin ; Columba ; Luther; Wesley; llie Efes Smirna Pergam Tiatira Sardes Filadelfia Laodicea 33-170 ; 170-312 ; 312-606 ; 606-1520; 1520-1750; 1750-1906; 1906 Primul cerc, care reprezenta prima epocă a Bisericii, avea trei sferturi Lumină și un sfert întuneric. Al doilea cerc a fost aproximativ jumătate Lumină și jumătate întuneric. Al treilea cerc conținea un sfert Lumină și trei sferturi întuneric. în a patra epocă a Bisericii, cercul era aproape tot întuneric, cu excepția unei fante foarte subțiri de Lumină în partea de sus. Lumina a început să crească puțin în epoca a cincea și mai mult în a șasea, dar în epoca a șaptea a Bisericii, a scăzut din nou, lăsând cercul într-un întuneric aproape total. în 8 ianuarie 1961, duminică dimineața, Bill a predicat a treia predică din Apocalipsa capitolul 4, intitulată „Tronul îndurării și judecății.” Pe când se pregătea să încheie mesajul și să înceapă rugăciunea pentru bolnavi, în spatele adunării Și-a făcut apariția Stâlpul de Foc, micșorându-Se într-o minge de Lumină asemănătoare cu un soare în miniatură. Pentru că stătea cu fața spre audiență, Bill L-a văzut primul. în sală erau aproximativ 350 de oameni așezați pe scaune. Ei se mișcau și murmurau neliniștiți, pentru că simțeau prezența a Ceva supranatural. Apoi câțiva au văzut Lumina apărând pe peretele din spatele amvonului. Gladys Dauch a strigat speriată, iar Bill s-a întors și a privit în spate. Lumina din spatele lui nu era la fel de intensă ca Lumina din spatele sălii, dar avea aceleași caracteristici. Bill a explicat audienței că Lumina din spatele lui este de fapt reflectarea Luminii din spatele sălii, după care a zis: „Voi vedeți una. dar eu văd două.” Au urmat o serie de vedenii, iar Bill vorbea în timp ce vedeniile îi descopereau anumite lucruri. El a spus: „în partea aceasta este un bărbat care privește Lumina. El este din Seymour, Indiana, și tocmai a avut un atac cerebral. Domnule, dacă crezi, Dumnezeu te vindecă. Amin. Crede numai!” „Doamnă, tu crezi din toată inima? Dacă Domnul Dumnezeu. Creatorul cerului și al pământului, va face ceva prin care îți va dovedi că El este Dumnezeu, vei crede? Tu ai o stare nervoasă provocată de menopauză, dar Isus te vindecă.” „Doamna care stă lângă ea… Nici tu nu ești de aici, ci vii din Somerset, Kentucky. Chiar dacă nu te cunosc, știu că nu pentru tine dorești vindecarea, ci pentru fiul tău, care se află în Virginia. El suferă de ulcer, dar mai are o problemă: nu este mântuit. Tu te rogi chiar acum pentru el. Doamnă Baker, întoarce-te la Somerset și crede din toată inima, fiindcă Isus Cristos îți face fiul sănătos.” Bill a continuat cam 15 minute, intrând dintr-o vedenie în alta. în intervalul dintre vedenii, putea să vadă cum mingea de Lumină supranaturală din spatele sălii se schimba, întunecându-se treptat, asemenea unei eclipse de soare. Reflectarea acelui soare, pe peretele din spatele lui, trecea exact prin aceleași faze, semănând cu o eclipsă de lună. De fiecare dată când ieșea dintr-o vedenie, Bill observa cum discul de Lumină se întuneca tot mai mult, așa că atunci când a ieșit din vedenia a treia, „Soarele” din spatele sălii era acoperit aproape complet de umbră. După încă două vedenii, s-a mai luminat puțin, pentru ca după încă o vedenie să se întunece și să dispară complet. Fiecare din cele șapte faze ale „soarelui” care se reflecta pe peretele din spatele lui Bill, arătau exact ca cele desenate de el pe tablă. Mulți oameni din adunare, inclusiv Gladys Dauch, au văzut eclipsa acelei lumini pe peretele din spatele amvonului. Ei au văzut toate cele șapte faze, ultima arătând întocmai ca o eclipsă totală. Bill a explicat că în mod simbolic, soarele îl reprezintă pe Cristos, în timp ce luna simbolizează Biserica. Luna nu are lumina ei proprie, ci reflectă lumina soarelui, același lucru întâmplându-se și cu Biserica: ea reflectă Lumina lui Cristos.

Natura lui Dumnezeu explicată De la mijlocul lui ianuarie 1961, William Branham a predicat o săptămână la Beaumont, Texas, apoi două seri la Phoenix, Arizona și două săptămâni la Long Beach, California, în biserica „Prima Adunare a lui Dumnezeu”. în 11 februarie 1961, sâmbătă dimineața, el a vorbit în fața câtorva sute de oameni la „Oamenii de Afaceri ai Evangheliei Depline”, în timpul micului dejun ținut la cofetăria „Clifton” din Los Angeles, mesajul urmând să fie transmis în seara următoare la televiziune. Știind că se adresa întregii națiuni, Bill s-a folosit de această ocazie ca să împărtășească puțin din ceea ce a învățat în cele șapte epoci ale Bisericii. Astfel, a explicat diferența dintre denominațiuni și Biserica adevărată, arătând că Satan a încercat să-L biruiască pe Cristos, infiltrându-se în Biserica Sa, ca s-o distrugă din interior. El a citit din loan 15.4-5: „Rămâneți în Mine, și Eu voi rămâne în voi. După cum mlădița nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi nu puteți aduceți rod, dacă nu rămâneți în Mine. Eu sunt Vița, voi sunteți mlădițele. Cine rămâne în Mine și în cine rămân Eu aduce mult rod; căci despărțiți de Mine nu puteți face nimic. ” în mod obișnuit, aceste versete se aplică creștinilor în mod individual, dar de data aceasta, Bill a făcut un pas înainte și le-a aplicat bisericilor din diferite epoci și relației lor cu Cristos. El a spus că de îndată ce oamenii se adunau în grupări și alegeau în colectiv pe cineva care să îi conducă, începeau să aducă roade care reflectau părerea lor. Ca să ilustreze acest lucru, el a descris un copac ciudat pe care l-a văzut cu o săptămână în urmă în casa domnului Sharitt din Phoenix. fiecare ramură a acestui copac purtând un fel diferit de fructe citrice Curios, Bill l-a întrebat pe domnul Sharitt ce fel de copac era acela iar el i-a răspuns că este un portocal, dar pe trunchiul lui au fost altoite ramuri de diferite citrice și fiecare ramură purta rodui soiulu de care aparținea. Atunci, Bill l-a întrebat pe domnul Sharitt dacă anul viitor acele ramuri vor rodi portocale, dar el i-a spus că deș trunchiul copacului era de portocal, fiecare din acele ramuri va produce fructul ei propriu: grapefruit, lămâi, tangerine, portocale, etc Dar dacă portocalul acela va da o ramură nouă, aceea va produce fructele originale ale pomului: mai multe portocale. Pornind de ia acest exemplu, Bill a făcut o paralelă pentru audiența sa din Los Angeies și a spus: „Isus Cristos este Pomul Vieții. Când acest Pom a început să rodească Faptele apostolilor, ramurile Lui purtau același soi de fructe, adică mulțimea creștinilor care credeau numai ce spune Bibi a și erau umpluți cu Duhul Sfânt. Apoi Satan s-a infiltrat în biserică și a început să altoiască în butuc și alte ramuri, care și-au pus diferite nume: catolici, luterani, metodiști, baptiști, prezbiterieni, etc., și a_ adus roade după soiul lor: lămâi, grapefruit, etc. Vedeți? Folosește numele de creștin și se hrănește din Pomul original, dar produce propriile fructe denominaționale. Dar dacă portocalul va da o ramură nouă, aceasta va rodi numai portocale, așa cum a făcut la început.’ Când a terminat, Bill s-a îndepărtat de microfon ca să dea mâna c_ cei de lângă el. Un reprezentant al „Adunărilor lui Dumnezeu”, care stătea chiar lângă microfon, a spus cu voce tare: „Cred că fratele Branham nu a vrut să spună cu adevărat aceasta Oare nu a spus Pavel că toți suntem altoiți în același pom?” Când a auzit ce spune, Bill s-a întors spre el și a zis: „Eu trebuie și vreau să spun aceasta, domnule, pentru că este „Așa vorbește Domnul!” Pavel a spus că noi suntem ramuri de măs -sălbatic și am fost altoiți într-un măslin bun. (Romani 11.17-24). Da' măslina este tot măslină, ceea ce înseamnă că nu este același lucru cu exemplul dat, pentru că Dumnezeu vrea ca portocalul să rodească portocale, nu lămâi, mandarine sau grapefruit.” în clipa aceea, a apărut un tânăr care s-a dus să dea mâna cu Bill. „Frate Branham”, a spus el, „numele meu este Danny Henry și vreau să-ți spun că eu sunt de acord cu tine. Sper că ceea ce spun nu sună ca un sacrilegiu, dar predica ta ar putea fi capitolul 23 din Apocalipsa.” Bill i-a mulțumit omului pentru complimentul său, deși se simțea puțin jenat pentru că Apocalipsa are numai 22 de capitole, iar Dumnezeu a poruncit să nu adăugăm și să nu scoatem nimic din ea. Danny Henry era un tânăr arătos și purta o haină de la costum, cămașă albă și cravată. El și-a pus mâna pe umărul lui Bill și i-a zis: „Pot să mă rog pentru tine, frate Branham?” „Desigur, fratele meu.” Danny a spus doar o frază sau două în engleză, după care a început să scoată niște silabe ciudate. Pentru că era destul de aproape de microfon, toți cei prezenți în sală au putut să audă acea iimbă melodioasă, care putea fi orice, numai engleză nu. Treizeci de secunde mai târziu, Danny Henry s-a oprit din vorbit și a privit dezorientat în jur. „Ce limbă a fost aceasta?” a întrebat cineva. „Nu știu”, a răspuns Danny. „A vorbit într-o limbă necunoscută,” a spus altcineva, iar atunci s-a ridicat o doamnă mai solidă, care stătea la o masă din apropiere și a spus: „Nu este o limbă necunoscută, ci este franceză. Știu aceasta pentru că am fost născută în Lucerne, Elveția și franceza este limba mea natală. Mă numesc Annette Long și acum locuiesc în Louisiana.” „Eu nu știu deloc franceză”, a spus Danny Henry puțin agitat, „dar același lucru mi s-a întâmplat și săptămâna trecută, la convenția din Phoenix. Noi n-am fost învățați despre aceste lucruri în biserica baptistă.” La altă masă era un bărbat care purta ochelari. Ei a zis: „Doamna are dreptate. Tânărul acesta a vorbit într-un dialect francez. Mă numesc John Wildrianne și am fost născut în Liege, Belgia, ceea ce înseamnă că limba mea natală este tot franceza.” De undeva din spatele sălii, s-a apropiat un bărbat arătos, cu păr închis, care s-a prezentat ca fiind Victor LeDeaux, un francez care lucra ca translator francez la sediul Națiunilor Unite din New York. El a spus că a înțeles perfect cuvintele spuse de tânăr. „O clipă”, a spus Bill, „înainte ca cineva să mai spună ceva, aș dori ca toți cei care înțelegeți franceza, să scrieți această prorocie, apoi vom compara ce ați scris fiecare.” Cineva a adus hârtie și pixuri, iar cei trei s-au așezat la masă și au scris fiecare ce au auzit. Toate cele trei traduceri s-au potrivit perfect, chiar și în privința punctuației, lată ce spunea acea prorocie: „Pentru că ai ales calea îngustă, calea cea grea, cea pe care ai pășit, este alegerea ta. Tu ai făcut alegerea corectă și exactă și aceasta este Calea Mea. Din cauza acestei alegeri cutremurătoare. io mare porțiune a Cerului te așteaptă. Ce alegere glorioasă ai făcut! Ea este cea care îți va da și va face să se împlinească extraordinara biruință în dragostea divină.” William Branham a petrecut cea mai mare parte a lunii aprilie 1961. în Illinois, unde a predicat timp de o săptămână în Bloomington, la Universitatea Wesleyană. Sâmbătă 22 aprilie, el a ajuns la Chicago pentru a începe o campanie de vindecare prin credință, de o săptămână, sponsorizată de „Părtășia Oamenilor de Afaceri a Evangheliei Depline.” După prima întâlnire, Bill s-a întors în camera sa de hotel, în jurul orei 1.00 dimineața. Afară era o furtună puternică ce se abătea asupra orașului, iar cerul era luminat tot timpul de fulgere strălucitoare, urmate de tunete puternice. Bill și-a deschis bagajul ca să-și ia pijamaua, dar deodată a simțit că în cameră era c prezență supranaturală. Curând, la mijlocul camerei, în aer, a apăru: o Lumină din care a pășit îngerul Domnului. Cu brațele încrucișate pe piept, îngerul a spus: „Du-te și stai ia fereastră!” Bill s-a dus la fereastră și a privit afară. Pentru că sticla geamului era întunecoasă, părea o oglindă, așa că Bill putea să vadă în acelaș timp și furtuna de afară și reflectarea îngerului. „Asociația predicatorilor din Chicago ți-a întins o cursă”, a spus îngerul. „Ei te vor invita să vorbești la un mic dejun care va avea loc marțea viitoare, iar acolo te vor provoca să vorbești despre învățătura ta referitoare la botez. Ei speră să te prindă cu garda jos și să te facă de râs, dar nu te teme să mergi, pentru că Eu voi fi c_ tine. Mâine dimineață, Henry Carlson te va duce la un mic dejun. = care va fi prezent și Tommy Hicks. Vreau să le spui următori, lucru…” Fereastra udată de ploaie, s-a aburit și s-a lărgit în așa fel încât a devenit un tunel spre o altă dimensiune; o dimensiune în care e putea vedea viitorul. în dimineața următoare, Henry Carlson, președintele organizației FGBMF din Chicago, l-a sunat și l-a întrebat: „Frate Branham, pot să te invit la micul dejun?” „Da, frate Carlson. Oricum vreau să vorbesc cu fratele Tommy Hicks.” „Dar nu știu dacă va fi și fratele Hicks acolo.” „O, va fi, pentru că Domnul mi-a arătat aceasta și multe altele într-o vedenie pe care am avut-o în noaptea aceasta. O să-ți povestesc în timpul dejunului.” Când au ajuns la restaurant, Tommy Hicks era deja acolo. S-au așezat la masa lui, iar după ce au comandat micul dejun, Carlson a spus: „Frate Branham, marțea viitoare dimineața, te-am programat să vorbești la un mic dejun al „Asociației predicatorilor din Chicago”, la care vor participa cel puțin 350 de predicatori. Cred că ar fi o ocazie ca să te cunoască mai bine.” Bill a dat din cap, deoarece știa totul despre acea întâlnire, și a spus: „Da, sună într-adevăr ca o mare ocazie. Frate Hicks, n-ai vrea să vorbești tu în locul meu în dimineața aceea?” Tommy Hicks aproape că s-a înecat, deoarece avea gura plină cu prăjitură: „O, frate Branham, nu pot face aceasta!” „De ce nu? Eu ți-am făcut multe favoruri, și în plus, tu ești doctor în divinitate. Cum aș putea vorbi eu, cu cele șapte clase ale mele, în fața acelor bărbați educați?” Fața lui Henry Carlson s-a înroșit: „Ohhhh… frate Branham… ohh… fratele Hicks nu poate face aceasta…” „De ce?” a insistat Bill. Și pentru că ei nu spuneau nimic, a continuat: „Știți bine de ce, dar nu vreți să-mi spuneți. Predicatorii aceia au pregătit pentru mine niște întrebări capcană. Ei vor să mă încerce cu privire la învățătura despre botezul în apă, sămânța șarpelui și poziția pe care o am față de vorbirea în limbi, fiindcă nu sunt de acord că ea este dovada botezului cu Duhul Sfânt. Frate Carlson, pentru acest dejun ai închiriat o sală de hotei cu pereți verzi, este adevărat?” „Așa este.” „Nu vei primi sala aceea!” „Dar am dat deja un avans pentru ea.” „Nu mă interesează! Nu o vei primi! Aceasta este „Așa vorbește Domnul!” Noi vom fi în altă parte, într-o sală cu pereți maro. Eu voi sta ia o masă din colț. La dreapta mea va sta dr. Mead, iar la stânga va fi dr. Needle, urmat de un predicator bătrân și de soția lui.” Și Bi a continuat să descrie unde va sta fiecare predicator și soțiile lor. „Doamne, ai milă,” a spus Tommy Hicks. Nu cred că voi mai merge vreodată acolo.” „Ba da, vino. Tu L-ai văzut pe Dumnezeu în vindecare, acum îl ve vedea în luptă.” Ulterior, Carlson a fost anunțat că nu va mai primi sala, din cauză că a fost închiriată unei orchestre care avea deja făcută rezervarea, <(O în consecință i s-a înapoiat avansul plătit, fiind nevoit să mute dejunul predicatorilor la restaurantul „Town & Country. Când Bill a sosit acolo, nu a fost deloc surprins să vadă că sala avea pereții maro, dar Henry Carlson a fost foarte surprins. După dejun, ei a mers la microfon și a spus: „Domnilor, am plăcerea să vi-l prezint pe fratele Branham. S-a' putea să nu fiți de acord cu învățătura lui, dar am să vă spun ceva despre el: este de neclintit în învățătura lui. Acum trei zile, el mi-a spus tot ce se va întâmpla în dimineața aceasta, inclusiv locul unde stați fiecare dintre voi. Acum, frate Branham, microfonul este al tău.' Bill a început citind din Fapte 26.13-19, unde Pavel a spus: „…n-ar vrut să mă împotrivesc vedeniei cerești.” Apoi, politicos, dar sigur pe sine, a spus: „Știu că m-ați invitat în dimineața aceasta aici, ca să mă provocați cu privire la ceea ce învăț. Foarte bine, haideți să începem cu botezul îr apă în Numele Domnului Isus Cristos. Aș vrea ca cineva dintre vo să-mi arate în Biblie un singur loc unde scrie că cineva a fost boteza: altfel decât în Numele lui Isus Cristos. Luați-vă Biblia, veniți lângă mine și contraziceți-mă în orice am învățat cu privire la botez.” în toată sala s-a așternut o liniște deplină. Nu s-a auzit nici măca' zgomotul făcut de o furculiță care atinge farfuria. Și Bill a continuat: „Dacă nu puteți să îl contraziceți, de ce nu îl primiți? Sau măca' lăsați-mă în pace.” în ora următoare, Bill a explicat ceea ce crede cu privire la botezul î” apă, începând cu natura lui Dumnezeu. „Eu nu sunt cu „Numai Isus” și nici trinitar, ci sunt creștin. Cuvântu „trinitate” nu există nicăieri în Biblie, de aceea cred că este un singur Dumnezeu descoperit oamenilor în trei slujbe: ca Tată, ca Fiu și ca Duh Sfânt.” „în Vechiul Testament, Dumnezeu S-a arătat poporului Israel ‘" Stâlpul de Foc, care era Logosul, îngerul Legământului, Cristos pentru că Isus a spus în loan 8.59: „Adevărat, adevărat vă spun că mai înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu.” în timpul Legii, El era atât de Sfânt, încât oricine se atingea de muntele pe care a coborât și i-a vorbit lui Moise, trebuia să moară. (Exod 19.12-23; Evrei 12.18-21). Dumnezeu voia să Se apropie din nou de creatura Lui, dar nu putea coborî în mijlocul oamenilor din cauza păcatului, iar sângele oilor și al caprelor nu putea șterge păcatul, ci numai îl acoperea. (Evrei 9.6-9). Deci, același Dumnezeu care era în Stâlpul de Foc, S-a făcut trup omenesc, prin Fiul Său; a locuit într-un trup numit Domnul Isus Cristos. Biblia spune: „Căci în El locuiește trupește toată plinătatea dumnezeirii” și: „Voi aveți totul deplin în El, care este Capul oricărei domnii și stăpâniri.” (Coloseni 2.9-10), iar în 1 Timotei 3.16 scrie: „Și, fără îndoială, mare este taina evlaviei… „Cel ce a fost arătat în trup a fost dovedit neprihănit în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit printre Neamuri, a fost crezut în lume, a fost înălțat în slavă.” Isus i-a spus lui Filip în loan 14.9: „Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. Cum zici dar: arată-ne pe Tatăl?” Biblia spune clar că „Dumnezeu era în Cristos, împăcând lumea cu Sine.” (2 Corinteni 5.19).” „Dumnezeu nu poate fi trei persoane, și nici trei dumnezei. Nici Fiul nu poate să fie Tatăl. înțelegeți? Ambele păreri sunt greșite. Isaia a spus: „De aceea, Domnul însuși vă va da un semn: „lată, fecioara va rămâne însărcinată, va naște un Fiu și-l va pune numele Emanuel.” (Isaia 7.14; Matei 1.23). Deci Mesia va fi Dumnezeu. Marele lehova a umbrit o fecioară, așa cum a spus profetul Isaia și a creat în pântecele ei o celulă de sânge. Din acea celulă S-a format trupul lui Isus.Isus nu a fost nici evreu, nici dintre neamuri, ci era Dumnezeu. De aceea, noi suntem salvați prin Sângele lui Dumnezeu. în consecință, atunci când venim la altar, ne punem mâinile peste capul Lui, prin credință, simțim chinurile și agonia prin care a trecut pentru noi la Calvar, mărturisim cât suntem de păcătoși și în același timp recunoaștem că El a murit în locul nostru. Atunci, Viața Lui vine asupra noastră. Biblia spune că viața este în sânge (Levitic 17.11; loan 6.53). Astfel, când Isus a murit și celula de sânge a fost ruptă, nu a fost vărsat sângele unui om, ci sângele lui Dumnezeu, deci aceea era Viata lui Dumnezeu. Când închinătorul își pune mâinile peste Fiul lui Dumnezeu, prin credință, și își mărturisește păcatele, peste el nu vine viața unui om, ci Viața lui Dumnezeu care este Viața Eternă. Cuvântul „ZOE” înseamnă „propria Viață a lui Dumnezeu.” El a spus că noi suntem fii și fiice de Dumnezeu, pentru că ne va da „ZOE”, adică Viața Eternă.” „Dumnezeu este Duh… El a putut să vină ca un bărbat matur, dar 3 venit ca un bebeluș, lehova jucându-Se ca un copil; lehova tâmpla’ -i un muncitor, lehova stând răstignit între cer și pământ, plin de scuipați pe față, plin de răni pe tot trupul și doborât de durere, lehova murind pentru copiii Lui ca să ne poată răscumpăra. Nu altcineva, c Dumnezeu însuși în slujba de Fiu. Apoi a devenit lehova în noi, a' noi suntem parte din El. în ziua Cincizecimii, Stâlpul de Foc S-a împărțit pe Sine însuși în Biserica Sa. (Fapte 2.1-4). Isus a spus r loan 14.20: „în ziua aceea, veți cunoaște că Eu sunt în Tatăl Meu, că voi sunteți în Mine și că Eu sunt în voi. ’’ Acum puteți înțelege cum este cu „Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt"' Dumnezeu manifestându-Se… în Vechiul Testament, Dumnezeu lehova nu putea să Se apropie de om din pricina propriei Sale Legi a sfințeniei. Mai târziu însă, El a devenit păcat pentru noi și a plătit prețul împăcării, ca să poată locui în noi. Dumnezeu deasupra oamenilor; Dumnezeu cu noi; Dumnezeu în noi. Nu trei dumnezei, ci Unul singur. Profesorii înnebunesc încercând să înțeleagă cum vine aceasta, dar adevărul este că această taină nu poate fi înțeleasă cu mintea, ci este nevoie de o DESCOPERIRE Trebuie să primiți o descoperire.” „Acum haideți să privim botezul în apă. în Matei 28.19, Isus a spus „Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i " Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.” Zece zile mai târziu Petru, plin de Duhul Sfânt, a spus: „Pocăiți-vă și fiecare din voi să Te botezat în Numele lui Isus Cristos…” Este aceasta o contradicție" Nu cred că este. Dacă observați, în Matei 16, Isus i-a întrebat pe ucenicii Săi, cine zic ei să este El. Și Petru l-a răspuns: „Tu eș: Cristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu!” Isus a luat din nou cuvântul și i-a zis: „Ferice de tine, Simone, fiul L lona; fiindcă nu carnea și sângele ți-a descoperit lucrul acesta, c Tatăl Meu care este în ceruri. …pe această piatră (Care „piatră”? „Descoperirea”) voi zidi Biserica Mea, și porțile Locuinței morților nu o vor birui. ” Petru a fost prezent atunci când Domnul a dat porunca din Mate 28.19: „Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i'' Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”, iar zece zile ma târziu, a făcut exact ce a poruncit Isus. El avea descoperirea _ Dumnezeu; avea cheile împărăției și știa că „Tatăl” nu este un nume „Fiul” nu este un nume și „Duhul Sfânt” nu este un nume; acestea sunt titluri, calități, atribute care arată ce este El; arată că El este Tată, că El este Fiu și că este Duh. Și Isus a spus: „…Botezați-i în N-U-M-E-L-E (singular) Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”, acest Nume fiind „Domnul Isus Cristos.” „Deci, atunci când botez, eu recunosc atât titlurile cât și Numele Lui, și spun: „Părinte, Tu ne-ai însărcinat să mergem în toată lumea și să facem ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt, de aceea, o botez pe această persoană în Numele Domnului Isus Cristos. în felul acesta, împlinesc porunca Lui și primesc dreptul să intre în părtășie cu noi toți.” în concluzie, eu cred că Dumnezeu, Tatăl nostru, a umbrit o fecioară numită Maria și a creat în ea o celulă de sânge. Așa S-a născut Isus Cristos care este Fiul lui Dumnezeu, Cortul în care Dumnezeu S-a ascuns pe Sine și S-a descoperit printre noi: „Dumnezeu era în Cristos, împăcând lumea cu Sine.” (2 Corinteni 5.19). Eu cred că această celulă de sânge a fost ruptă pe Calvar, pentru iertarea păcatelor noastre, iar Duhul a ieșit din El și a venit înapoi peste Biserică, deoarece Cristosul, Duhul Sfânt, este acum în noi prin botezul Duhului. Cristosul, Duhul Sfânt S-a împărțit pe Sine dându-ne fiecăruia Viața Sa, astfel încât să putem deveni Biserica lui Dumnezeu.” în toamna anului 1959, William Branham a primit o scrisoare de la reverendul Ed Byskal din Dawson Creek, Canada, care se oferea să-l ducă la vânătoare în nordul Columbiei Britanice. Optsprezece luni mai târziu, Billy Paul Branham i-a scris lui Ed Byskal, că tatăl său ar dori să ia o vacanță, sugerându-i în același timp să aranjeze o campanie scurtă de vindecare prin credință în Grand Prairie, Alberta și una similară în Dawson Creek, Columbia Britanică, cândva în primăvara anului 1961. După aceea, vor putea merge să vâneze pe unde va dori reverendul Byskal să-i conducă. Dawson Creek și Grand Prairie sunt două orașe mici situate la 500 de mile nord de granița dintre Statele Unite și Canada și la 75 de mile depărtare de fiecare parte a liniei de demarcație dintre Alberta și Columbia Britanică. (Aceste orașe sunt așezate în partea vestică a preriei canadiene, nu departe de marginea estică a Munților Stâncoși). în 14 mai 1961, Bill și Billy Paul au condus spre Grand Prairie, iar acolo s-au cazat la un motel cu două etaje, după care l-au sunat pe reverendul Byskal ca să-l anunțe de sosirea lor. Curând, Bill a auzit o bătaie la ușă. Bărbatul care a intrat, arăta foarte tânăr, era slab pentru înălțimea lui, avea părul gros și închis la culoare, iar pe față avea un zâmbet larg. Billy Paul l-a prezentat scurt: „Tată, acesta este fratele Byskal.” Bill stătea pe marginea patului, iar când a auzit prezentarea făcută de fiul său, a ridicat degetul arătător de la mâna dreaptă în sus și a zis: „Tu ești fratele Byskal? Mă așteptam să întâlnesc un bărbat de 50 de ani, dar tu ești un copil.” „Păi, am 27 de ani”, a răspuns Byskal roșind. în ciuda faptului că Ed Byskal era tânăr, era un vânător experimentat și un meșter în lemn. El a crescut în nordul Columbiei Britanice și și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei explorând pădurile din jur. Timp de câțiva ani, a fost misionar printre indieni, după care, timp de trei ani și jumătate a lucrat ca păstor al unei mici biserici penticostale din Dawson Creek. Unul din membrii adunării lui, Harvey „Bud” Southwick, tocmai devenise ghid autorizat pentru o mare parte a pădurii, care avea aproape 400 de mile la nord de Dawson Creek. Acolo plănuia Ed Byskal să-l ducă pe Bill după încheierea adunărilor din Grand Prairie și Dawson Creek. Vineri, 19 mai 1961, Bill și-a început campania de trei zile în Dawson Creek, predicând în clădirea Bisericii Unite, care putea să primească în jur de câteva sute de oameni. în noaptea aceea, în rândul de rugăciune a venit o femeie în vârstă. Bill a vorbit cu ea timp de câteva minute, așa cum a vorbit Isus cu samariteanca la fântâna lui lacov. Când a venit vedenia, el a spus: „Tu nu ești aici pentru tine, ci te rogi pentru un bărbat care este umbrit de moarte. El nu locuiește în orașul acesta, ci în nord, într-un oraș numit Fort St. John.” Cu ochii măriți de uimire, femeia a mărturisit că totul era întocmai cum i s-a spus, iar Bill a adăugat: „Du-te în drumul tău și crede!” Sâmbătă seara, Bill a trecut repede de la predică la serviciul de rugăciune pentru bolnavi, dar în noaptea aceea nu a mai chemat rândul de rugăciune. Când au început să vină vedeniile, el trecea pur și simplu de la o persoană la alta, spunând fiecăreia pentru ce se ruga și ce nevoi avea: una, două, trei, patru, iar când a venit a cincea persoană, a spus: „în partea dreaptă stă o femeie. Puteți vedea Lumina de deasupra ei? Ea are artrită și o tumoare pe sân. Se numește Agnes și este din Fort St. John. Nu te cunosc, nu te-am văzut în viața mea, dar dacă ceea ce ți-am spus este adevărat, aș vrea să te ridici.” Agnes s-a ridicat, iar Bill i-a spus: „Vei primi ceea ce ceri.” După încă două vedenii, Bill i-a îndemnat pe toți cei bolnavi să accepte vindecarea în Numele lui Isus Cristos și să-L laude. Sala răsuna de versurile cântate de sutele de oameni prezenți: Eu îl iubesc, eu îl iubesc, Pentru că El m-a iubit întâi Și a răscumpărat salvarea mea Pe lemnul Calvarului. ” Deodată, Bill a avut o altă vedenie, iar glasul lui a răsunat peste vocile care cântau: „Care este problema ta, soldatule? Tu nu te vei sinucide!” Audiența a încetat să mai cânte și toți ascultau curioși, iar Bill a continuat: „Diavolul te minte, băiete! Tu ai doar o neliniște, dar dacă îl crezi și persiști în această stare, vei înnebuni. îți poruncesc în Numele lui Isus să nu-l mai asculți pe diavol și să-L accepți pe Isus Cristos ca Vindecătorul tău. Fă aceasta, și te vei întoarce un bărbat adevărat.” Bill nu a identificat persoana pentru care fusese descoperirea, iar când a ieșit din vedenie, a condus adunarea în câteva cântări, după care a încheiat serviciul. Clarificarea enigmei urma să vină în mod neașteptat, două zile mai târziu. Autostrada Alaska începe în Dawson Creek și merge spre Fairbanks, Alaska, prin 1500 de mile de pustietate. A fost construită în timpul celui de-al doilea Război Mondial, ca rută suplimentară pentru soldați. Deși este numită „Autostrada Alaska”, cea mai mare parte din ea este în Columbia Britanică. Luni dimineața, la ora 5.00 fix, Ed Byskal, Chris Berg, Bill și Billy Paul Branham, s-au îndreptat spre nord-vest, pe Autostrada Alaska, pentru a merge la vânătoare, având de parcurs cam 400 de mile până la destinație. Au condus cam 40 de mile și se apropiau de un orășel mic numit Fort St. John, când Bill a zis: „Vineri noaptea, în rândul de rugăciune a fost o femeie care se ruga pentru un bărbat din Fort St. John.” „Frate Branham”, a intervenit Ed Byskal, „femeia aceea este prietenă cu părinții mei și se numește Klunt.” Mai aveau de făcut cam un sfert de milă până în Fort St. John, când Bill a arătat o casă mare albă, situată pe partea dreaptă și a zis: „Bărbatul pentru care se roagă ea, locuiește în casa aceea.” Ed Byskal a rămas foarte surprins de cuvintele lui Bill, dar nu a putut spune nimic pentru că nu știa. Totuși, pentru că avusese ocazia să vadă desăvârșirea descoperirilor avute de Bill în Grand Prairie și Dawson Creek, nu se îndoia deloc de cele spuse de el. în plus, îi era foarte ușor să verifice mai târziu. La prânz, s-au oprit să mănânce în Fort Nelson, un oraș mic din mijlocul pustietății. Au intrat în cofetăria unui hotel, iar în timp ce așteptau să li se servească supa, au observat un Ford 1938 care a parcat în fața cofetăriei. Din el au coborât doi bărbați: unul înalt și tânăr, cu păr închis la culoare, iar celălalt, mai scund și în vârstă, cu părul de culoarea nisipului. Au intrat în cofetărie, iar bărbatul mai în vârstă a privit în jur căutând o masă liberă. Când l-a văzut pe Bill, bărbatul a zâmbit, iar după ce tânărul s-a așezat la o masă de lângă ușă, a venit la masa lui, a întins mâna spre el și a spus emoționat: „Bună ziua, frate Branham.” Bill i-a strâns mâna și l-a întrebat: „Te cunosc de undeva?” „Nu, dar eu te cunosc pe tine, pentru că am fost la adunările din Dawson Creek. îți mai amintești noaptea când ai vorbit despre un soldat?” încurcat, Bill a privit peste masă la Byskal și l-a întrebat: „Frate Ed, tu îți amintești?” „Da,” a răspuns el. „Ai spus: „Să nu te sinucizi soldatule, fiindcă cel ce te îndeamnă să faci aceasta este diavolul!” „Așa este”, a întărit și bărbatul cu părul de culoarea nisipului, după care a arătat cu degetul peste umăr și a spus: „Acela este soldatul despre care ai vorbit. în ultimele paisprezece luni a încercat să se sinucidă de trei ori, iar medicii nu-și dau seama care este cauza. Mi l-au încredințat mie să am grijă de el și am condus din Fairbanks ca să-l aduc la adunările tale, dar nu a reușit nicicum să ajungă în rândul de rugăciune. Frate Branham, n-ai vrea să te rogi pentru el acum?” „Sigur că vreau”, a răspuns Bill, tocmai când chelnerița aducea mâncarea. „Poate așteptați până mâncăm.” „Sigur că da, pentru că trebuie să mâncăm și noi.” După ce a spus aceste cuvinte, bărbatul s-a întors la masa unde era tânărul și au comandat mâncarea. Când au terminat toți de mâncat, soldatul l-a urmat pe Bill afară și s-au plimbat puțin în împrejurimile hotelului. Bill a vorbit cu el puțin, ca să intre în legătură cu duhul lui și i-a zis: „Fiule, să-ți amintești întotdeauna că Isus Cristos a murit ca să te scape de păcatele tale.” Soldatul părea dornic să-l asculte, dar în același timp era și tulburat. Curând Bill a simțit prezența îngerului Domnului la dreapta sa, așa că și-a luat pălăria ponosită de cow-boy de pe cap și a ținut-o în mână, iar vedenia care a venit imediat după aceea, a clarificat care era problema acelui soldat tânăr. „Băiete, văd că ai o soție creștină iubitoare și doi copii mici”, a spus Bill, dar ai primit această boală mintală complexă din cauză că ai întreținut relații sexuale cu alți bărbați tineri.” în clipa aceea, fața soldatului s-a luminat de bucurie, a ridicat mâna de trei ori spre cer și a strigat: „Sunt liber! Sunt liber! Sunt liber!” După ce s-a despărțit de Bill, el i-a spus celuilalt bărbat: „în toată lumea, numai soția mea știe tot ce mi-a spus omul acesta; iar în clipa când el mi-a spus care este secretul meu, am fost eliberat pe deplin de toate păcatele mele.” Mai târziu, tot în ziua aceea, au ajuns la campingul de lângă Lacul Muncho, unde aveau rezervate camere și unde erau așteptați de Bud Southwick. Bud avea 40 de ani. înainte de anul 1961, Bud a fost crescător de vite lângă Dawson Creek, unde și-a și dăruit viața lui Cristos, după ce a ascultat o predică a lui Ed Byskal. De curând, guvernul canadian îi acordase autorizația de ghid de vânătoare pentru o mare parte din pădurile situate în Columbia Britanică. Astfel, el, soția sa și cei cinci fii ai lor, locuiau într-o baracă din lemn, în care locuiseră muncitorii care au construit autostrada, iar Bill era primul său client. în noaptea aceea, Ed Byskal a povestit o mulțime de descoperiri și minuni la care fusese martor în Grand Prairie și Dawson Creek. Când le-a povestit despre doamna Klunt, care s-a rugat pentru un bărbat bolnav de cancer, ce locuia într-o casă albă, la ferma situată la un sfert de milă, sud de Fort St. John, Bud Southwick a spus: „îl cunosc de ani de zile pe bărbatul care locuiește în casa aceea. Se numește Ed Thomson și este pe moarte din pricina cancerului.” După ce l-a ascultat pe Ed Byskal povestind vreo oră despre cele întâmplate în adunări, Bud l-a întrebat pe Bill dacă ar putea avea o vedenie care să-l ajute pe fratele lui mai mic, fiindcă era atât de grav bolnav de epilepsie, încât avea 3-4 crize convulsive pe zi. Atunci Bill i-a explicat că el nu poate să aibă o vedenie când vrea, ci Dumnezeu le trimite după voia Sa suverană, dar i-a promis că se va ruga pentru cauza lui. în dimineața următoare, cei șase bărbați și-au pregătit caii și au călărit în sălbăticie: Bud Southwick, fiul său, Blaine, Ed Byskal, Chris Berg, Bill și Billy Paul. între ei aveau 16 cai cu bagaje. La început, cărarea a fost uscată și ușor de urmat. Au călărit prin văi pline cu arbori Aspen și de-a lungul pantelor acoperite cu pini Ponderosa și brazi. Deși aceste regiuni joase erau acoperite cu fiori de primăvară, pe vârfurile mai înalte ale munților se vedea zăpadă. Acolo mergeau ei să vâneze: în „țara de sus”. Din nefericire, timp de trei zile a bătut vântul Chinook, un vânt cald care a topit rapid zăpezile de pe pantele înalte și a făcut să crească râurile de jos, încât au devenit de netrecut. Dezamăgit, Bill a fost de acord cu Bud să se întoarcă din drum. Râurile au crescut și au inundat porțiuni mari de cărare formând bălți pline cu noroi. într-o astfel de baltă s-a împotmolit curând unul dintre caii care duceau bagajele. Bill a descălecat repede de pe calul său, a pășit în noroi, a tăiat încărcătura de pe spatele calului și i-a legat o frânghie în jurul gâtului. Celălalt capăt al frânghiei l-a legat de hamul calului său, apoi l-a îndemnat să meargă înainte pentru a scoate calul împotmolit. După ce l-a scos, Bill și-a șters noroiul de pe el, cât a putut de bine, apoi a pus bagajele înapoi pe calul scos din baltă și pe când se pregătea să încalece, a văzut un om care venea spre el prin văzduh. Trăgând de frâul calului, Bill s-a lăsat puțin pe spate în timp ce privea acel om. L-a văzut cum se prăbușește în convulsii, lovind și distrugând în jur. Când convulsiile au încetat, Bill a văzut un cuptor cu lemne care ardeau și o cămașă în flăcări. Alte câteva detalii au adus o imagine completă a vedeniei, după care totul a dispărut și se uita din nou la pinii care străjuiau de-o parte și de alta cărarea plină de noroi. Conducându-și calul înainte, Bill a galopat pe lângă cărare, depășind toți ceilalți cai și l-a ajuns pe Bud Southwick. Aerul era călduț și purta miresme de pământ umed, tufe de afine roșii, conuri de conifere și transpirație de cal. în timp ce călărea alături de Bud, Bill i-a zis: „Bud, tocmai am aflat că fratele tău are în jur de 30 de ani și 1.80 m înălțime. Are epilepsie de la vârsta de 3 ani și i s-a transmis ereditar de la bunicul vostru.” „Așa este, frate Bill. Ai avut o vedenie?” „Da, Bud, și am și pe „Așa vorbește Domnul” pentru tine. Spune-i fratelui tău să vină aici la cabană. Primul lucru care se va întâmpla când vine, este că va avea o criză convulsivă, dar tu să iei cămașa pe care o poartă pe el, s-o arunci în foc și să spui: „Fac aceasta în Numele lui Isus Cristos!” Cât timp va crede, nu va mai avea nici o criză convulsivă. Tu mă crezi îndeajuns încât să faci lucrul acesta?” „Da, așa voi face.” Și-au pregătit tabăra din seara aceea, în jurul orei 9.00. Afară era ziuă, pentru că la latitudinea aceea, soarele nu apune niciodată în luna mai. în jurul orei 11.00 noaptea, se întunecă doar puțin, cam o oră, timp în care soarele face un ocol în jurul orizontului și răsare din nou. După ce au cinat, Bill l-a întrebat pe Ed dacă vrea să facă o plimbare împreună, apoi și-au luat armele, pentru cazul în care ar vedea vreun iepure sau potârnichi, și au plecat. încă de la începutul călătoriei, El Byskal spera să aibă șansa de a rămâne singur cu Bill, ca să-i întrebe trei lucruri referitoare la învățătură. Acum avea ocazia, dar nu știa cum să abordeze subiectul. Când avea 14 ani, el a stat în rândul din față la una din adunările lui Bill și a văzut cum s-au săvârșit o mulțime de minuni, inclusiv cum au fost îndreptați ochii încrucișați ai unei fetițe. De atunci, Ed a respectat slujba lui Bill și i-a urmărit ascensiunea citind diferite ziare creștine care scriau despre el. Dar în ultima vreme a fost tulburat de diferite zvonuri care spuneau că Bill învață lucruri nebiblice. Ed nu înțelegea cum era posibil ca Dumnezeu să-l binecuvânteze pe William Branham atât de puternic în slujba de vindecare prin credință și să permită în același timp îndepărtarea lui de învățătura adevărată. Cei doi se plimbau de-a lungul cărării, bucurându-se de peisaj și de zgomotele pădurii, și vorbind despre o mulțime de lucruri. După o vreme, s-au așezat pe un trunchi de copac să se odihnească, iar Bill i-a zis: „Frate Ed, astăzi după-amiază El a venit la mine în timp ce eram pe cărare și încălecam. Tu ai trei întrebări pe care dorești să mi le pui. Prima dintre ele se referă la botezul în apă în Numele Domnului Isus Cristos; a doua se referă la dumnezeire, iar cea de-a treia este în legătură cu sămânța șarpelui.” Ed Byskal a fost atât de șocat de cele auzite, încât aproape că a căzut de pe trunchiul pe care stătea. Avea sentimentul că stă în fața judecății lui Dumnezeu și că nu putea ascunde nimic de El. „Este adevărat, frate Branham. Voiam să-ți pun de multă vreme aceste întrebări.” După ce a răspuns la primele două întrebări și Ed s-a declarat mulțumit de răspunsuri, discuția s-a îndreptat spre cea de-a treia întrebare: „Frate Branham, cum poți afirma că de fapt Cain nu a fost fiul lui Adam, când Geneza 4.1 spune clar că „Adam s-a împreunat cu nevasta sa Eva; ea a rămas însărcinată și a născut pe Cain. Și a zis: „Am căpătat un om cu ajutorul Domnului!”? Frate Ed, acesta este adevărul, pentru că toată viața vine de la Domnul, dar trebuie să citești și versetul următor: „A mai născut și pe fratele său Abel…” Cain și Abel erau gemeni. Ei aveau aceeași mamă, dar nu și același tată. Biblia a avut grijă să spună că Adam și-a cunoscut soția o dată, dar cu toate acestea au fost născuți doi copii. Amintește-ți că la început șarpele nu a fost o reptilă, ci era o fiară. Mai mult, era atât de apropiat omului, încât putea să vorbească, iar sămânța lui putea să se amestece cu sămânța omului. După ce Adam și Eva au păcătuit, Dumnezeu l-a schimbat pe șarpe într-o reptilă. Astfel, în Geneza 3.15, Dumnezeu i-a zis șarpelui: „Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei…” Uită-te cum l-a urât Cain pe Abel. Tot ce trebuie să faci este să te uiți la numele lor și vei vedea care dintre ei a fost sămânța lui Adam și care a fost sămânța șarpelui. Deci, la început, șarpele și-a amestecat genele cu rasa umană, ceea ce a adus în omenire natura lui animalică. De aceea este nevoie să fim născuți din nou din Duhul lui Dumnezeu. Astfel, când devenim creștini, Dumnezeu ne dă o natură nouă, pentru că natura noastră veche este amestecată. (Romani 6.6; 2 Corinteni 5.16; Efeseni 4.22; Coloseni 3.10). Frate Ed, aceste lucruri vin prin Duhul lui Dumnezeu. Tu fii sincer și roagă-te pentru problema aceasta, iar El ți-o va descoperi.” Au ajuns la cabana lui Bud Southwick după-amiaza târziu, iar în dimineața următoare și-au împachetat bagajele și au pornit spre sud. Bud i-a însoțit până la Fort St. John, apoi și-a luat fratele și s-au întors împreună la cabana lui. în dimineața următoare, în timp ce Bud era plecat să dea mâncare la cai, fratele lui a intrat într-o criză și a distrus totul în jurul lui. Primul instinct pe care l-a simțit Lela Southwick a fost să sară pe fereastra cea mai apropiată, dar și-a amintit ce-i spusese Bill soțului ei. Și deși era o femeie mică de statură, l-a prins pe cumnatul ei de cămașă și a tras de ea până i-au pușcat nasturii; iar când în sfârșit a reușit s-o tragă de pe el, a aruncat-o în foc, spunând: „Fac aceasta în Numele lui Isus Cristos!” Criza a încetat imediat, iar după câteva minute s-a ridicat în picioare și a început să vorbească cu ea pe deplin sănătos.

împlinirea vedeniilor din sălbăticie -1961 Bill s-a întors la Jeffersonville în jurul datei de 1 iunie 1961. în mod normal, ieșirile în sălbăticie îl împrospătau, dar după expediția de vânătoare din nordul Columbiei Britanice, de la sfârșitul primăverii, s-a întors acasă cu o depresie severă cauzată de problemele din ultima vreme. După ce a vorbit la „Asociația predicatorilor din Chicago”, audiența a fost cuprinsă de un duh de smerenie și iubire, și șaptezeci de predicatori, i-au spus lui Bill că vor merge la Jeffersonville ca să fie botezați în Numele lui Isus Cristos. Trecuse însă mai mult de o lună de atunci, dar nici măcar un predicator nu a venit să fie botezat și nici nu l-au sunat să-i spună motivul, ceea ce-l făcea să înțeleagă că și-au schimbat părerea. însă „Asociația predicatorilor din Chicago” a cauzat doar o parte din descurajarea lui, mult mai grave fiind șoaptele confuze care spuneau că el ar fi Isus Cristos. Prima dată a auzit acest lucru cu un an în urmă, când era la pescuit cu niște prieteni creștini. Atunci ei l-au întrebat dacă el este așteptatul Cristos, Mesia. Desigur, Bill i-a avertizat imediat că pot să-i ruineze slujba dacă răspândesc asemenea zvonuri și a sperat că totul este clar și vor înceta cu

aceste povești, dar zvonurile spuneau că sunt oameni care continuă să creadă aceasta. El s-a rugat pentru acest lucru, iar Domnul l-a călăuzit la textul din Luca 3.15: „Fiindcă norodul era în așteptare și toți se gândeau în inimile lor cu privire la loan, dacă nu cumva este el Cristosul…” Bill a văzut că situația lui era asemănătoare cu a lui loan, dar zvonurile îl deranjau pentru că nu știa cum să oprească răspândirea unei asemenea erezii. într-o noapte, când Bill era la Dawson Creek și vorbea cu câțiva oameni, după încheierea serviciului, a venit la el un bărbat și i-a spus că vrea să-și mărturisească păcatele. Pentru că Bill nu înțelegea ce voia, bărbatul și-a scos portmoneul și i-a arătat o carte de vizită pe care scria: „William Branham este Domnul meu.” Uimit, el l-a întrebat pe om dacă este sigur că nu-i o glumă. Acest incident l-a supărat atât de tare încât a tremurat timp de câteva zile. Se gândea cât ar fi de tragic dacă, după ce și-a petrecut toată viața lucrând pentru onoarea și gloria lui Isus Cristos, ar sfârși ca antihrist. Gândul unei asemenea oribile posibilități i se părea insuportabil. N-ar fi mai bine să moară chiar acum, decât să lase timp să se răspândească o asemenea erezie? Când a ajuns la cabana lui Bud Southwick, s-a gândit să-și pregătească un „accident de vânătoare”, dar când și-a amintit că fiul său are numai șase ani, s-a răzgândit. Acum era acasă, însă frământarea din el era tot mai mare. Apoi a aflat că doi oameni care veneau la Tabernacolul Branham spuneau același lucru despre el, ca bărbatul acela dezorientat din Dawson Creek. Imaginați-vă! Doi oameni din propria sa adunare credeau că el era Cristos. Cum era posibil așa ceva? Desigur, ei i-au auzit predicând despre faptul că toată plinătatea dumnezeirii a locuit trupește în Isus Cristos, dar acum, îl confundau pe mesager cu mesajul, sau mai bine zis, spuneau că un fiu al omului este chiar Fiul omului. Aceste lucruri i-au sfâșiat inima mai adânc decât putea să îndure, așa că a decis să ia o hotărâre dramatică, chiar dacă aceasta însemna să renunțe pentru totdeauna la însărcinarea primită. Și-a închis biroul, și-a pus casa în vânzare și și-a anulat toate angajamentele făcute pentru tot restul anului, după care i-a rugat pe toți să stea deoparte și să-l lase în pace. Toată săptămâna următoare a plâns și a tremurat din pricina nervilor, fiind într-o asemenea frământare încât se gândea că-și va pierde mințile. Singura consolare i-a venit vineri 9 iunie 1961, când Dumnezeu i-a arătat o vedenie, în care i-a văzut pe cei doi oameni din biserica lui, stând pe marginea unei bălți și jucându-se cu un șarpe de culoare negru cu galben. Bill s-a apropiat de ei și i-a avertizat că șarpele era veninos, dar în clipa aceea, șarpele acela mic a sărit și l-a mușcat de picior. Bill s-a dat repede înapoi ca să se poată uita la mușcătură. Când și-a privit piciorul, a văzut că rana făcută de cei doi colți ai șarpelui, sângera, și că era lângă o rană asemănătoare cu aceea, dar mai veche. La început s-a îngrijorat, dar după aceea a observat că sângele său era atât de gros încât veninul șarpelui nu îl putea afecta deloc. Luându-și arma de vânătoare, Bill a tras în șarpe, dar l-a împușcat pe la mijloc. în timp ce se zvârcolea puternic, el a încercat să-i țintească micuțul cap, ca să-l ucidă, dar atunci unul dintre cei doi oameni, i-a zis: „Nu folosi arma, ia bățul acela!” Dar în timpul cât s-a întors să ia bățul, șarpele s-a strecurat în apă și a dispărut în stufăriș. Atunci Bill a spus: „Cred că acești frați vor înțelege acum cât de periculos a fost șarpele acela. Dar nu poate face mai mult rău din moment ce este rănit mortal.” în duminica următoare, a povestit vedenia în adunarea sa, apoi a spus: „întotdeauna am dorit să fiu un slujitor adevărat al lui Isus Cristos, Domnul și Mântuitorul meu; și chiar dacă am făcut greșeli, în sufletul meu îl iubesc. întotdeauna am dorit ca slujba mea să fie curată, dar acum sunt nevoit să renunț la ea din pricina unei erezii care s-a ridicat printre voi. Unii dintre voi, m-au luat din locul meu de frate și slujitor și mă numesc Isus Cristos, fără să-și dea seama că prin aceasta fac din mine un antihrist. Am primit scrisori și telefoane din diferite locuri și am fost întrebat dacă sunt Cristos. Fraților, aceasta este o minciună oribilă, penibilă și satanică inventată de diavolul. Eu sunt fratele vostru!” „Nădejdea mea este că această erezie a primit astăzi o rană de moarte și va muri repede, ca să mă pot întoarce la slujba mea. Până atunci, vă cer tuturor să vă rugați pentru mine. Dacă ați crezut vreodată că sunt un slujitor al lui Cristos, amintiți-vă ce vă spun acum: „Așa vorbește Domnul: „Părerea aceea este falsă!” Este greșită! Eu nu sunt El, ci sunt un om, sunt fratele vostru.” Luni dimineața, cei doi bărbați au mers acasă la fratele Branham și i-au cerut iertare. El s-a simțit eliberat și oarecum mângâiat, așa că și-a redeschis biroul și și-a scos casa din vânzare. Dar nu și-a reprogramat adunările, ci a preferat să aștepte să vadă cum îl va călăuzi Domnul. Câteva săptămâni mai târziu, Dumnezeu i-a arătat o vedenie în care s-a văzut stând pe un munte mare, deasupra nivelului brazilor și privind o panoramă cu văi adânci și piscuri înalte. Undeva, pe o pantă din argilă albă, el a văzut un animal mare, care semăna cu un cerb. Sigur nu era un elan, pentru că elanii au coarne late, ci semăna mai degrabă cu un cerb elk sau cu un caribu, exceptând faptul că avea culoarea maro-ciocolatie, pe când toți caribu pe care-i văzuse până atunci erau de culoare gri. Și coarnele acestui animal erau ciudate. Astfel, coarnele de elk au mai multe ramuri care pornesc chiar de la baza craniului și se ramifică în mai multe rămurele ascuțite, pe când coarnele de ren și de caribu au mai puține ramuri și sunt lățite la extremități. Animalul din vedenie avea coarnele asemănătoare cu ale unul cerb elk, fiind în același timp ramificate cum sunt coarnele de caribu. Bill nu mai văzuse niciodată un asemenea animal, dar în vedenia primită, el l-a împușcat de la o distanță mică. Apoi s-a uitat cu binoclul spre nivelul de copaci de sub el și a văzut un bărbat îmbrăcat cu o cămașă cu carouri verzi și bej, dar era prea departe ca să-și poată da seama cine era. în timp ce cobora în vale, la marginea drumului a văzut un urs grizzly mare, cu blana argintie. Ursul l-a atacat, dar el l-a împușcat drept în inimă cu o armă de vânătoare de calibru mic, după care vedenia s-a întors la animalul cu coarne ciudate. Bill a văzut o fâș ie lungă de oțel, pentru măsurat, care a fost întinsă de-a lungul uneia dintre coarne, de la baza craniului, pe lângă ramura principală până ia vârful celei mai îndepărtate rămurele, iar două mâini mici încercau să țină panglica în poziție ca să se vadă lungimea. în timp ce vedenia dispărea, l-a auzit pe îngerul Domnului spunând: „Coarnele cerbului vor avea 42 de inci (106 cm), iar ursul va fi lung de 9 picioare (3 metri).” O săptămână mai târziu, Bill a fost sunat de Miner Arganbright, care l-a întrebat dacă nu vrea să meargă cu el în Alaska, în luna august, ca să-l ajute să organizeze două campanii pentru „Asociația Oamenilor de Afaceri ai Evangheliei depline”, una la Fairbanks, iar cealaltă la Anchorage. Arganbright a spus că va suporta el toate cheltuielile de călătorie ale lui Bill și s-a oferit să-l ducă și la o vânătoare de urși grizzly, după ce terminau ce aveau de făcut. Cu gândul ia ultima vedenie avută, Bill a văzut o ocazie perfectă în această invitație, dar când s-a rugat pentru aceasta, s-a simțit mustrat. Două zile mai târziu, l-a sunat pe Miner Arganbright și i-a spus că Duhul Sfânt nu îl lasă să-l însoțească, cel puțin de data aceasta. în vara aceea, Bill a ținut trei predici despre întâlnirea lui Daniel cu îngerul Gabriel, acest lucru fiind scris în Daniel 9.20-27. în 30 iulie 1961, duminică dimineața, el a predicat mesajul „învățătura lui Gabriel către Daniel”, iar seara a vorbit despre „Cele șase scopuri ale vizitei lui Gabriel.” O săptămână mai târziu, a revenit și a vorbit despre „Cele șaptezeci de săptămâni ale lui Daniel”, în care a arătat că lucrurile care i-au fost descoperite lui Daniel rămân valabile și astăzi, pentru că au legătură directă cu a doua venire a lui Cristos. în 25 august 1961, Bill și Billy Paul, au plecat la vânătoare de veverițe în apropiere de Salem, Indiana, fiind însoțiți de Banks și David Wood. Bill s-a trezit încă înainte de ivirea zorilor și și-a lăsat tovarășii în urmă, deoarece voia să vâneze singur într-unul din locurile sale favorite… Desigur, dacă va putea să vâneze, deoarece vremea nu era prea promițătoare: cerul era acoperit de o perdea groasă de nori cenușii, din care cădea o ploaie măruntă care anunța o zi mizerabilă. în timp ce întunericul se subția spre răsărit și se lumina de ziuă, Bill înainta pe o cărare cunoscută, pe lângă un luminiș, iar în cele din urmă a ajuns la o pădurice în formă de „L”, unde îi plăcea să vâneze adesea. Mergea spre vest, de-a lungul cărării șerpuite, iar în clipa când tocmai trecea peste un copac căzut la pământ, a observat cu coada ochiului ceva ce la început părea a fi o străfulgerare a răsăritului de soare. Imediat și-a dat însă seama că nu putea fi soarele, din moment ce acea lumină venea dinspre sud. S-a întors și a privit din nou spre sud, iar în clipa aceea a văzut „o minge de foc” care plutea în aer. El mai văzuse și înainte acea lumină supranaturală, dar niciodată nu a putut desluși ce era în ea. Apoi a văzut că deasupra dealului era ceva ce arăta ca un vas imens din care ieșeau două curcubee care aveau aproximativ 30 de picioare (10 metri) înălțime și stăteau unul lângă altul, formând un arc dublu. Bill și-a luat imediat pălăria de pe cap, și-a pus arma jos, și-a ridicat mâinile spre cer și s-a apropiat de ceea ce vedea, dar Ceva îi spunea: „Te-ai apropiat destul!” Curând a observat că nu era un arc dublu, ci unul triplu, deoarece din vas ieșea un al treilea curcubeu, cam la 120 de grade de celelalte două. Bill s-a oprit cam la 30 de picioare (10 metri) de vârful dealului, și privea curcubeele care creșteau și se extindeau strălucind în aerul umed, ca și când ar fi fost vii, apoi a strigat: „O, Dumnezeule, ce vrei să știe slujitorul Tău?” Și o Voce ca de tunet i-a răspuns: „lehova al Vechiului Testament este ISUS al Noului Testament! El Și-a schimbat doar masca de la Duh la Om. Rămâi credincios!” Bill se simțea atât de amorțit încât nu putea vorbi; dar în același timp era mulțumit, așa că s-a mai apropiat câțiva pași, dar s-a temut să se apropie prea mult, pentru că Ei îl avertizase că s-a apropiat destul. Cele trei curcubee s-au retras în vas și vedenia a dispărut, cu excepția Stâlpului de Foc care a rămas suficient timp, ca Bill să observe că era în linie cu copacul sub care a stat când Dumnezeu i-a arătat semnificația textului din Marcu 11.23. Luându-și pălăria și arma, el a mers prin pădure cam patruzeci de minute, până a ajuns la paltinul care avea ramurile îndreptate în cele patru direcții: spre Nord, Sud, Est și Vest, s-a urcat în el, s-a așezat pe una din cele patru ramuri și s-a gândit: „Acum doi ani, Dumnezeu m-a lăsat să aduc la existență trei veverițe, prin exprimare, dovedindu-mi astfel că textul din Marcu 11.23 este adevărat: „Adevărat vă spun că, dacă va zice cineva muntelui acestuia: „Ridică-te și aruncă-te în mare”, și dacă nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ce zice se va face, va avea lucrul cerut." Apoi și-a luat pălăria de pe cap și a spus: „Doamne Dumnezeule, Tu ești același în Isus; ești încă același Dumnezeu.” Lin, ca ploaia măruntă care cădea, Vocea aceea a răsunat din nou, umplând pădurea: „De câte veverițe ai nevoie de data aceasta?” „Limita permisă, exact ca data trecută. Și voi avea această limită, astăzi, înainte de ora 10.00”, a răspuns el, după care s-a uitat la ceas și a văzut că era ora 6.00. Se afla într-o zonă mlăștinoasă, plină de țânțari mari, iar unul dintre ei l-a mușcat chiar lângă ochi, așa că a adăugat, fără să-și dea seama ce zice: „Soarele va răsări peste treizeci de minute și nici un țânțar nu mă va mai necăji tot restul zilei.” Nici n-a terminat bine de zis acele cuvinte, și în spatele lui a auzit o veveriță. Bill a cercetat pădurea cu privirea și a observat că pe o creangă situată la vreo 75 de yarzi (75 de metri), era o veveriță roșie. Era prea departe ca s-o poată ținti cu ochiul liber, așa că a tras pur și simplu. Când s-a dus s-o ia, n-a fost deloc surprins să constate că a împușcat-o chiar în ochi, la fel ca pe veverițele create în urmă cu doi ani. Treizeci de minute mai târziu, a răsărit soarele și norii s-au risipit, iar până la zece fără trei minute, împușcase deja și cea de-a treia veveriță. în tot acel timp nu a mai auzit nici măcar un zumzet de țânțar. La urmă, Bill s-a gândit: „lehova ai Vechiului Testament este ISUS al Noului Testament.” Vezi? El este același Dumnezeu; Și-a schimbat doar înfățișarea, chipul (haina de lucru). Cu o zi în urmă, un predicator baptist mi-a zis: „Cum poți spune că Isus și Dumnezeu sunt aceeași Persoană?” ,Păi este foarte simplu dacă lași deoparte propria ta gândire și gândești duhovnicește. Ei sunt aceeași Persoană: Dumnezeu este Duh, iar Isus este trupul în care S-a învelit Dumnezeu. Să-ți dau un exemplu: eu sunt soț pentru soția mea; tată pentru fiica mea și bunic pentru nepotul meu. Așadar, sunt soț, tată și bunic, dar aceasta nu face din mine trei persoane, ci sunt aceeași persoană. Soția mea nu mă poate numi tată sau bunic, deoarece pentru ea sunt soț; pentru fiica mea nu pot fi soț sau bunic, ci sunt tată. Dar toate aceste calități sunt în aceeași persoană: în mine. La fel este cu titlurile Tată, Fiu și Duh Sfânt. Ele sunt necesare ca să vedem cele trei calități sau descoperiri ale aceluiași Dumnezeu. El nu S-a schimbat, ci Și-a schimbat doar chipul. Pavel spune în Filipeni 2.6-7: „El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine însuși și a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor." (în Biblia engleză scrie: „El măcar că era chipul lui Dumnezeu…a luat înfățișarea unui rob și S-a făcut asemănător oamenilor. ”). El era Dumnezeu „en morphe”. Acest cuvânt vine din limba greacă și înseamnă „transformare, schimbare”. Lexiconul grec descrie „En morphe" ca fiind „forma în care este vizibilă o persoană sau o ființă; care are o anumită formă”. Vezi? Ceva ce nu se poate vedea, devine vizibil ca să poată fi perceput de ochi. Așa s-a întâmplat când era Elisei la Dotan. Slujitorul lui nu putea să vadă oștirea de îngeri care era în jurul profetului, dar Dumnezeu i-a făcut vizibili. (2 împărați 6.1-17). Dar cuvântul grec „en morphe” mai înseamnă și „a schimba masca”. Când Shakespeare a scris drama „Macbeth”, a folosit un personaj care juca mai multe roluri. Ca să facă aceasta, actorul trebuia să-și schimbe masca și costumul pe tot parcursul spectacolului: o dată, a apărut în rolul unui răufăcător; când a apărut a doua oară avea un alt caracter pentru că juca rolul unui alt personaj, dar el a fost tot timpul aceeași persoană. Exact aceasta a făcut Dumnezeu. Duhul, Stâlpul de Foc, Și-a schimbat „rolul” și a coborât printre noi ca Om; apoi Și-a schimbat din nou „rolul” și S-a întors în Duhul, astfel încât să poată locui în oameni. El Și-a jucat rolul ca Om (aluzie la piesa lui Shakespeare), dar a rămas Același ca Duh, nu S-a schimbat niciodată. Isus Cristos era Dumnezeu însuși jucând rolul unui Om. în septembrie 1961, Bill s-a întors în nordul Columbiei Britanice pentru o nouă încercare de vânătoare în munții canadieni. El l-a întâlnit pe Ed Byskal la Dawson Creek și împreună cu Billy Paul, au condus patru sute de mile spre cabana lui Bud Southwick. Bud era nerăbdător să-i spună lui Bill despre vindecarea fratelui său: „Frate Branham, n-a mai avut nici o criză din ziua în care soția mea i-a aruncat cămașa în foc.” „Și nu va mai avea niciodată vreuna, cât timp crede”, a răspuns Bill, după care a zis: „Acum am să vă spun o vedenie pe care am avut-o în august”, și le-a descris animalul care arăta ca un cerb și avea coarnele lungi de 42 de inci, spunându-le și că a văzut pe cineva cu o cămașă verde-bej cu pătrățele, chiar înainte de a împușca și un urs grizzly, care avea 9 picioare lungime (3 metri). Bud Southwick și-a scărpinat barba gânditor și a zis: „Mă îndoiesc că vei vâna asemenea animale în călătoria aceasta, în primul rând, pentru că nu vom merge în regiunea urșilor, ci într-una cu oi sălbatice, în partea de sus a pădurii. în ce privește animalul care spui că semăna cu un cerb, eu nu am văzut niciodată un animal care să arate ca cel descris de tine.” „Asta nu contează, pentru că Dumnezeu poate face orice dorește”, a răspuns Bill, după care a zis: „Aș vrea să vă întreb ceva, fraților: Are careva dintre voi o cămașă cu pătrățele verde-bej?” „Eu nu am”, a spus Bud. „Eu am avut una, dar era tare veche și ponosită și am aruncat-o”, a zis Byskal. „Atunci poate este vorba de o altă călătorie de vânătoare în care voi împușca ursul acela, dar se va întâmpla negreșit pentru că este „Așa vorbește Domnul!” Călătoria spre zona de sus și pregătirea unei tabere la baza pădurii, le-a luat două zile. A treia zi, dimineața devreme, au pornit la vânătoare de-a lungul pantelor alpine. Târziu, în după-amiaza aceea, la vreo șase mile depărtare de tabără, au observat o turmă de oi de munte și trei berbeci cu niște coarne mari și încovoiate ca niște cercuri. Era prea târziu să le mai urmărească, așa că s-au întors în tabără gândindu-se că se vor întoarce dis de dimineață ca să-i prindă pe berbeci dormind. în dimineața următoare, Ed Byskal s-a trezit devreme și a ieșit din sacul de dormit în aerul rece din cort. Și-a aprins lampa cu gaz și a început să cotrobăiască prin sacul cu haine în căutarea celei mai călduroase haine pe care o putea găsi. A rămas foarte surprins când a găsit vechea sa cămașă cu carouri verzi și bej, împăturată pe fundul sacului. Era surprins pentru că îi spusese soției sale s-o arunce la gunoi, dar ea a cusut-o unde era ruptă și i-a împachetat-o pentru călătorie. Ed s-a îmbrăcat cu ea, iar pe deasupra a luat o haină portocalie, pe care a încheiat-o până sus, apoi a ieșit afară să facă focul și să pregătească micul dejun. Nici prin minte nu-i trecea vedenia despre care le vorbise Bill cu patru zile în urmă. Până la ora 9.00 dimineața, vânătorii erau deja în iocul unde văzuseră oile și berbecii cu o zi înainte. în dimineața aceea au văzut jos în pădure și un caribu mascul. Astfel, Ed și Blaine s-au dus după el, în timp ce Bill și Bud au urcat pe stâncile de mai sus ca să se uite după turma de oi. După o vreme, Bill a auzit ecoul unei împușcături în vale. Și-a scos binoclul și s-a uitat de-a lungul copacilor, până când a văzut haina portocalie a lui Ed lângă trupul masculului caribu. Bill s-a simțit călăuzit să se așeze cu spatele rezemat de o stâncă și să admire frumoasa priveliște de toamnă, în timp ce se odihnea puțin. Sub ei se întindea o priveliște cu văi largi, pictate parcă cu nuanțe de roșu, galben și verde, de la diferiți copaci și brazi. Pe marginea pădurii predominau culorile albastru-verde și roșu, în timp ce pantele de deasupra ei, păreau tapate cu mușchi galben și arbuști de afine care aveau doar câțiva inci înălțime. Mai sus, pantele păreau niște fâșii nisipoase sub stâncile majestoase de granit. Ici și colo, printre munți se vedeau mici lacuri glaciare care păreau niște ochiuri de gheață. Cercetând zona cu binoclul, Bill a observat un animal de statură mare, care se afla la numai câteva mile depărtare de el. „Bud, ce este acolo?” Bud s-a uitat prin binoclu și a zis: „Frate Branham, este un caribu, dar cu siguranță arată diferit de orice caribu pe care l-am văzut până acum. Uită-te numai la mulțimea ramurilor de pe coarnele lui.” „Un caribu zici? Ei bine, acela este animalul pe care l-am văzut luna trecută în vedenie. Hai să mergem să-l luăm!” „Cum ai de gând să-l vânezi? Se află la două mile depărtare, pe partea cealaltă a pantei.” „Nu mă interesează! Poate fi și la 20 de mile depărtare, pentru că Domnul mi l-a dat mie.” Mai întâi s-au dus în locul unde Ed și Blaine tranșau deja animalul lui Ed, și s-au înțeles cu bărbații mai tineri să ia caii cu provizii și să-i ducă de-a lungul pădurii, ca să poată fi încărcați cu animalul vânat de Bill. După aceea, Bill și Bud au urcat din nou de-a lungul pantei. La urmă, drumul a devenit drept, iar ei au continuat să meargă în cea mai mare liniște, de-a lungul pantelor nisipoase. Se făcuse deja destul de cald, și probabil caribu a dormit sub razele calde ale soarelui de septembrie, pentru că Bill a reușit să se apropie la o depărtare de 30 de yarzi (30 de metri) de el. O singură împușcătură a fost suficientă. Bud și-a frecat bărbia cu mâna și a zis: „Spui că lungimea coarnelor este de aproximativ 42 de inci?” „Fix 42 de inci”, a răspuns Bill. „Am o ruletă în sac, așa că vom afla imediat. Dar care este treaba cu acel urs grizzly argintiu?” „Este pe aici pe undeva. Singura întrebare care mai rămâne, este cine e bărbatul cu cămașa cu pătrățele verzi și bej?” Bud și-a pus binoclul la ochi, apoi a zis: „Păi… Privește, frate Branham!” Bill a privit cu binoclul în josul pantei, spre capătul unei pășuni care se afla la câteva mile de ei, unde erau așteptați de Ed și Blaine lângă caii cu provizii. Ed își dăduse jos haina groasă și rămăsese cu cămașa cu carouri verzi, pe care o luase dimineață. „Totul este la locul lui” a spus Bill, „așa că undeva între locul acesta și cămașa aceea cu carouri verzi, vom vedea un urs grizzly argintiu.” Bud, care continua să cerceteze cu binoclul toate pantele și stâncile, a zis: „Nu vreau să te fac să te îndoiești, dar văd fiecare inci de pantă, și ursul nu este nicăieri.” „Ai să-l vezi, pentru că este pe aici pe undeva.” A doua zi s-au dus să transporte carnea de caribu. Puteau duce doar capul cerbului, pe care Bill voia să-i împăieze ca trofeu de vânătoare. Bill l-a luat în spate și a pornit la vale, iar Bud l-a urmat ducând armele amândoura. După o vreme au făcut schimb, deoarece capul de caribu avea 140 de pounds (aproximativ 60 Kg), ceea ce înseamnă că cel care îl căra, obosea repede. Au trecut peste un iac de munte, iar la un moment dat s-au oprit să bea puțină apă. „Oare ce este pe stânca aceea?” a întrebat Bill. Bud și-a luat binoclul și a privit în depărtare, de-a lungul pantei: „Așa să-mi ajute Dumnezeu, este un urs grizzly argintiu.” „El este”, a spus Bill dând din cap. „Hai să mergem să-l luăm.” „O să-l împuști cu arma aceea mică?” a întrebat sceptic Bud, arătând spre „Remingtonul” model 721 și calibru 0,270 al iui Bill. „Poate ar trebui să folosești arma mea.” „Aceasta este arma pe care am folosit-o în vedenie, și acolo l-am doborât cu un singur glonț.” „Știu că ai vânat urși, dar urșii negri pe care i-ai împușcat sunt nimic în comparație cu acești grizzly. Când împuști un grizzly, el nu intră în șoc ca celelalte animale, ci continuă să vină spre tine. Ar fi mai bine să-l împuști în piept, pentru că dacă nu îi nimerești inima, îi rupi coloana.” Ursul era cam la două mile depărtare de ei. Când au ajuns destul de aproape, cei doi vânători și-au continuat drumul pe o vale secată, ca să nu fie observați de animal, dar când au ieșit de acolo, au văzut că ursul era la câteva sute de metri de ei și îi privea agitat. Era enorm. Avea blana de culoare maro închis, dar argintie la vârfuri, motiv pentru care și este numit „argintiu”. Bill i-a țintit pieptul și a tras. Ursul a scos un răcnet înfiorător, apoi a început să fugă la vale ca un bolid, cu gura larg deschisă și dinții pregătiți să muște și să sfârtece. Dar înainte ca Bill să aibă timp să își încarce arma, ursul grizzly s-a prăbușit cam la 20 de yarzi (metri) depărtare de ei. Cu fața palidă de spaimă, Bud a răsuflat ușurat și a zis: „Nu voiam să mă ia în brațe.” Au jupuit ursul și l-au tranșat, dar bineînțeles că nu puteau căra singuri blana care cântărea singură 300 de pounds (136 Kg). Trebuiau să aducă un cal de povară pentru aceasta. S-au întors în locul unde lăsaseră capul de caribu, l-au luat în spate și s-au îndreptat spre locul unde erau așteptați de Ed și Blaine. Nerăbdător, Bill le-a povestit la toți despre cele două animale vânate, apoi a zis: „Frate Ed, mi-ai spus că nu ai nici o cămașă cu pătrate verzi.” „îmi pare rău că ți-am spus ceva greșit, frate Branham. Nu am știut că o am la mine, pentru că a pus-o soția fără să-mi spună.” După aceea, Bill a scos ruleta din sac, a îngenuncheat lângă capul de caribu și a întins ruleta de la baza craniului către vârful ramurii principale, dar din pricina felului în care erau încovoiate coarnele, panglica aluneca tot timpul. Când a încercat a doua oară, Blaine și-a întins ambele mâini și a ținut ruleta pe la mijloc. Atunci Bill l-a lovit pe Bud cu cotul și i-a șoptit: „Deci acestea sunt cele două mâini pe care le-am văzut în vedenie.” Când au reușit s-o întindă, cei patru bărbați s-au aplecat să vadă cât arăta ruleta. Vârful coarnelor atingeau panglica exact la 42 de inci (106 cm). Pentru William Branham, această călătorie de vânătoare a fost cel mai important eveniment din an. îndurarea pe care i-a arătat-o Dumnezeu în munții din Columbia Britanică a fost o mare mângâiere pentru el în lunile de tristețe care au urmat. Nu mult după ce s-a întors la Jeffersonville, mama lui s-a îmbolnăvit, iar când s-a dus acasă la ea să vadă ce face, Ella Branham i-a spus: „Mă tem că merg Acasă ca să-l întâlnesc pe tatăl tău.” Charles Branham a murit în anul 1936, așa că Ella era văduvă de 25 de ani. „Nu vorbi așa, mamă! Nu ai nici 70 de ani, așa că trebuie să ai încă mulți ani înainte.” El s-a rugat pentru mama lui, dar Domnul nu i-a arătat nici o vedenie cu privire la ea; însă câteva săptămâni mai târziu, starea ei s-a înrăutățit. Bill avea planificate câteva călătorii pentru toamna aceea, dar le-a anulat pe toate ca să fie aproape de casă în cazul în care mama lui ar fi avut nevoie de el. Apoi, într-o miercuri dimineața a trebuit s-o ducă la spital, și pentru că medicii nu știau ce are, Bill a continuat să se roage pentru vindecarea ei. Sâmbăta, când s-a dus s-o viziteze, Bill și-a găsit mama stând lângă geam și privind spre nori. Fără să se întoarcă spre el, ea i-a zis: „Te văd, Billy…” „Sigur că mă vezi, mamă, doar sunt aici.” Ochii ei au rămas ațintiți spre nori, iar vocea îi suna ca și când ar visa: „Ești bătrân, Billy, foarte bătrân. Ai părul alb și barba foarte lungă. într-o mână ții o cruce, iar cealaltă îți este întinsă spre mine.” Când a auzit ce spune, Bill s-a gândit la ziua când, la puțin timp după ce a devenit creștin, a botezat-o pe mama sa în Numele lui Isus Cristos, așa că a întrebat-o: „Mamă, ce înseamnă Isus pentru tine acum?” „Pentru mine, El este mai mult decât viața, Billy.” Vedenia avută de Ella, l-a convins pe Bill că mama sa era într-adevăr pe moarte. Marțea următoare ea era aproape de ultima suflare, așa că toți copiii ei, care locuiau în apropiere de Jeffersonville, s-au adunat la spital ca să fie alături de mama lor. Bill a stat lângă patul ei și i-a ținut mâna timp de câteva ore. Uneori, el îi vorbea, iar ea îi răspundea, dar în cele din urmă puterea i-a slăbit atât de tare încât nu a mai putut să vorbească. La un moment dat, Bill a observat că Ella nu mai avea putere nici să clipească, așa că i-a zis: „Mamă, tu mori, dar vreau să-ți pun o ultimă întrebare: Este Isus la fel de bun cu tine ca atunci când L-ai primit prin Duhul Sfânt? Dacă este, aș vrea să clipești repede din ochi.” Ea a clipit repede, iar ochii i s-au umplut de lacrimi. Câteva minute mai târziu, Ella Branham a pășit într-o dimensiune mai înaltă. Suspinând în inima sa, Bill s-a gândit cât de grea a fost viața mamei sale când era tânără și săracă și se zbătea din greu să-și crească cei zece copii, în anii de dinainte și din timpul marii crize. Dar acum, lunga și greaua sa luptă a luat sfârșit, iar în față i s-a deschis o nouă și fericită zi care nu se va sfârși niciodată. El le-a zis fraților și surorilor sale: „Acum, când mama a plecat, familia nu va mai fi la fel de unită, pentru că ea a fost stâlpul nostru de legătură. Mă îndoiesc că ne vom vedea la fel de des ca înainte.” Aranjamentele pentru funeralii și discuțiile cu familia sa, i-au ocupat tot restul zilei, iar seara când a ajuns în sfârșit acasă, simțea încă povara pierderii ei. Stând în camera sa de lucru, Bill a luat o Biblie nouă, pe care o primise în dar de la o femeie din Chicago. Era o ediție King James și avea toate cuvintele spuse de Isus tipărite cu roșu. Bill s-a rugat: „Tată ceresc, vrei să-mi dai o mângâiere din Cuvântul Tău?” după care a deschis Biblia la întâmplare. Și iată că răspunsul la întrebarea sa era scris cu roșu aprins: „Nu plângeți; …n-a murit, ci doarme.” (Luca 8.52). Aceste cuvinte l-au ajutat să doarmă. A doua zi s-a trezit la ora 8.00 dimineața, și a început să se plimbe prin bucătărie, unde Meda pregătea micul dejun. Rebeca și losif erau deja la masă, și curând s-a așezat și Sarah lângă ei. Au mâncat în tăcere și triști. „Unde este bunica?” a întrebat la un moment dat losif. Cum să-i explici moartea la un băiețel de șase ani? „Trupul ei este la casa funerară”, i-a explicat Bill, „dar sufletul ei a plecat pe scară, sus în cer.” „Se va întoarce deseară pe acele trepte? Mi-e dor de ea.” „Nu, losif, nu știu când se va întoarce; dar când vine Isus, ea va veni împreună cu El.” După ce au mâncat, Bill s-a ridicat de la masă și s-a dus în camera de zi, dar deodată camera a dispărut; mai mult, nu mai era acolo nici casa. Se părea că este undeva în spatele unui amfiteatru în aer liber, iar o mulțime mare de oameni stătea pe niște bănci așezate pe rânduri semicirculare, care mergeau până în apropierea unei scene joase, situată la mijloc. Primele trei rânduri de bănci din fața scenei, fuseseră scoase ca să facă loc la sute de copii bolnavi, care-și așteptau rândul pentru rugăciune. Bill a văzut un bărbat îmbrăcat cu un costum închis la culoare, care stătea în spatele unui podium și dirija mulțimea care cânta imnuri creștine. Lui Bill i se părea foarte cunoscut acel dirijor. O clipă mai târziu, bărbatul și-a schimbat poziția, iar el și-a dat seama că este cel care conduce cântările în Tabernacol. Când cântarea s-a încheiat, a observat o doamnă care cobora treptele amfiteatrului spre scenă. Bill s-a gândit că este vreo celebritate, pentru că ochii tuturor erau îndreptați spre ea și o priveau cum coboară. îmbrăcămintea ei arăta ca cea a femeilor de la începutul secolului 20. Purta o fustă și o cămașă albă cu mâneci bufante și guler înalt, și era încălțată cu pantofi de piele, înșiretați până la glezne, în timp ce părul lung îi era prins și aranjat sub o pălărie largă și frumoasă. Bill s-a hotărât să conducă adunarea într-o cântare de duminica, pentru a-i da timp acelei celebrități să se așeze înainte ca el să înceapă predica: Adu-i, adu-i din lumea de păcat, Adu-i, adu-i pe cei mici la Isus. Când a ajuns, acea doamnă de vază s-a urcat pe scenă și s-a oprit într-o parte a podiumului. Deodată, audiența a început să aplaude, iar Bill s-a întors spre ea s-o salute. Tânăra avea capul plecat, așa încât fața îi era ascunsă de borurile pălăriei, dar când și-a ridicat privirea, Bill a fost surprins să o vadă pe mama sa, în toată frumusețea tinereții ei. „Mamă?” a spus uluit. Ella a zâmbit și a dat din cap: „Da, Billy”. înainte să poată spune altceva, amfiteatrul a fost zguduit de tunete puternice și luminat de fulgere, iar din acel tunet s-a auzit o Voce puternică ce zicea: „Nu te îngrijora de mama ta! Acum ea este așa cum a fost în anul 1906.” „1906?” a repetat Bill în timp ce revenea din vedenie. Meda, care stătea în ușa de la bucătărie, l-a întrebat: „Ce s-a întâmplat, Bill?” „Scumpo, tocmai am văzut o vedenie cu privire la mama. Trebuie să aflu cum arăta în 1906.” Mai târziu, în aceeași zi, el a deschis Biblia mamei sale, unde avea notate date importante despre familie. Astfel, a aflat anul în care s-a căsătorit Ella Harvey cu Charles Branham, acest lucru explicând misterul: în anul 1906, mama sa a fost mireasa tatălui său. Acum ea era o altfel de mireasă, era mireasa Domnului Isus Cristos, iar Bill a știut că o va vedea din nou într-un loc mai bun. Noiembrie a venit în Indiana cu o vreme rece, deși nu căzuse încă zăpada. Pentru că-și anulase toate campaniile, Bill s-a hotărât ca luna următoare să postească și să se roage pentru călăuzirea în slujbă din anul 1962. Marți, 21 noiembrie 1961, în jurul orei 3.00 dimineața, Bill s-a dus în camera de zi, a aprins lumina și a îngenuncheat lângă un scaun ca să se roage. După câteva minute, a simțit că se mișcă. A deschis ochii, și a fost surprins să se vadă umblând pe deasupra unei hărți uriașe a Orientului Mijlociu. Se părea că merge către vest, spre o fâșie albastră care-i stătea în cale, în timp ce în spate auzea pe cineva care cânta: „Eu merg la râul Iordan.” După ce a parcurs cam două treimi din distanța spre acea fâșie albastră de pe hartă, el a spus: „Slăvit să fie Domnul! Pe partea cealaltă a râului este Palestina, țara făgăduită, locul în care se împlinește orice promisiune.” în clipa aceea s-a văzut din nou în camera lui de zi, stând încă îngenuncheat lângă scaun. „Oare am adormit și arn visat toate acestea?” se gândea el. „Doar este noapte.” Ca și când Dumnezeu i-ar fi răspuns la întrebare, a simțit că se mișcă din nou, apoi s-a ridicat în sus și a părăsit camera. De data aceasta, vedenia l-a dus pe o șosea dreaptă și îngustă care trecea printr-o prerie cu iarbă, iar ei mergea alături de un frate pe care nu-l cunoștea. Pe șosea mergeau și alți oameni, dar parcă toți se temeau de ceva. Bill a zis: „Acum știu că aceasta este o vedenie și că Domnul Dumnezeu este aici, dar de ce se tem toți oamenii aceștia?” Atunci, o Voce adâncă, cu rezonanță puternică, i-a zis: „în aceste zile se ridică un mare pericol: un șarpe hidos a cărui mușcătură este mortală!” Chiar atunci, Bill a simțit că se apropie ceva prin iarba înaltă. S-a oprit, iar în clipa aceea a văzut un șarpe imens care s-a așezat pe șosea, în fața sa. El a recunoscut că era mamba africană, unul din cei mai veninoși șerpi din lume. Mamba sunt șerpi iuți și foarte agresivi, care obișnuiesc să-și ridice parțial trupul de pe pământ ca să-și atace prada la cap sau în altă parte a trupului. Veninul lor este atât de puternic și de rapid, încât aproape sută la sută din oamenii mușcați de ei mor, dacă nu li se administrează la timp antidotul. Acesta este motivul pentru care băștinașii din Africa sunt speriați de moarte când aud de șerpii mamba. Odată, când a fost la vânătoare în Africa, cineva a strigat: „Mamba!” în clipa aceea, Bill a văzut cum toți băștinașii care-i însoțeau, și-au aruncat bagajele și au început să alerge panicați, bătându-se unii de alții în încercarea de a scăpa. în vedenie, Bill a văzut că acel mamba îl privea cu intenții rele, mișcându-și limba când înăuntru, când afară. Fratele creștin care-l însoțea, s-a dat înapoi și l-a lăsat pe Bill să înfrunte singur amenințarea de moarte din fața sa. Deodată, mamba l-a atacat. Mai întâi s-a mișcat foarte rapid, dar pe când înainta, se mișca tot mai încet, până când Ceva l-a oprit la numai câțiva pași de Bill. Și-a deschis gura și și-a arătat colții, dar nu a reușit să-l muște. Atunci s-a târât într-o parte și a încercat să-l atace de acolo, dar s-a repetat același lucru. Se apropia la câțiva pași de el, dar în clipa aceea, Ceva tainic îl ținea pe loc. Atunci i-a lăsat în pace pe Bill și i-a atacat prietenul. Fratele necunoscut a sărit speriat într-o parte și a scăpat ca prin urechile acului de atacul mambei, dar șarpele a revenit și l-a atacat din nou. Bill s-a gândit: „Nu-i de mirare că toată lumea de pe șoseaua aceasta este speriată.” Apoi și-a ridicat mâinile și s-a rugat: „O, Dumnezeule, ai milă de fratele meu, pentru că va muri dacă este mușcat de acel șarpe!” De îndată ce a spus aceste cuvinte, șarpele s-a întors din nou spre Bill cu intenția să-l atace, dar, de undeva din dreapta lui, o Voce i-a zis: „Fii curajos, pentru că ai primit putere să-l legi!” „O, Dumnezeule, ce trebuie să fac?” „Ca să poți face aceasta, trebuie să fii mai sincer.” Mamba s-a îndreptat din nou spre el, dar Bill s-a rugat: „lartă-mă, Dumnezeule, pentru nesinceritatea mea și ajută-mă să fiu mai sincer.” în clipa aceea a simțit cum ungerea Duhului curge prin el, umplându-l cu putere; și arătând spre mamba, a zis: „Satană, te leg în Numele lui Isus Cristos!” Instantaneu, șarpele și-a încolăcit coada în forma cifrei „8”, apoi s-a încolăcit tot mai sus, până când în cele din urmă s-a sugrumat singur. în clipa în care a murit, din scheletul rigid, care arăta ca un covrig copt, s-a ridicat un fum albastru.” Atunci Vocea i-a zis lui Bill: „Poți să-l și dezlegi!” „Satană, te dezleg, așa după cum mi s-a spus!” Fumul aceia albastru a intrat înapoi în schelet, iar șarpele a revenit la viață și a început să se descolăcească. Dar Bill a zis: „Te leg înapoi în Numele lui isus Cristos!” Când a spus aceasta, mamba s-a sugrumat din nou și din scheletul rigid, care arăta ca un covrig copt, s-a ridicat din nou acel fum albastru.” în clipa aceea, a auzit sunând alarma ceasului din dormitorul său. Puțin după aceea, a auzit-o pe Meda trecând prin hol și spunându-le lui Sarah și Becky că este timpul să se trezească. Casa s-a umplut de gălăgia copiilor care se pregăteau să plece la școală, iar Bill s-a retras în camera sa de lucru, ca să cugete asupra vedeniei. Desigur, mamba reprezenta păcatul, iar el avea putere să-l lege pe Satan. Dar ce altă însemnătate avea vedenia aceea? „Tată”, s-a rugat el, „înainte ca Duhul Tău să mă părăsească și să plec cu copiii la școală, vrei să-mi explici prin Cuvântul Tău ce ai încercat să-mi spui în vedenie?” Când a deschis Biblia, degetul său mare s-a așezat pe textul din 1 Corinteni 5.8: „Să prăznuim, dar, praznicul nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de răutate și viclenie, ci cu azimele curăției și adevărului.” Acum înțelegea. Ei își planificase să postească și să se roage pentru viitorul slujbei sale. Spiritual, un post pentru trup este o masă bogată cu Domnul. Astfel, prin această vedenie, Domnul îi spunea că pe parcursul postului trebuia să fie mai sincer decât oricând; ceea ce însemna că era pe cale să se întâmple ceva important. Călătoria spre acel râu de pe hartă, îi amintea cum i-a condus losua pe Israeliți, prin râul Iordan, spre țara făgăduită, unde trebuia să întemeieze împărăția și să împartă moștenirea pentru fiecare seminție. Astfel, Domnul i-a zis lui losua: „Astăzi voi începe să te înalț înaintea întregului Israel, ca să știe că voi fi cu tine cum am fost cu Moise.”Bill nu putea să uite niciodată, ziua când acea „bucată” de mână a apărut în camera lui, a deschis paginile Bibliei și i-a arătat primele nouă versete din cartea lui losua. Cum putea să uite? El a scris vedenia aceea pe o pagină goală din Biblia Scofield - aceasta fiind Biblia pe care o folosea constant acasă și în călătorii. Din ziua aceea, a anului 1952, el a știut că slujba sa va fi paralelă, se poate compara, cu slujba lui losua. în dimineața următoare, pe 2 noiembrie, Bill s-a trezit înainte să sune ceasul, pentru că din colțul camerei îi vorbea cineva. Când s-a întors, a fost surprins să vadă un demon hidos. Semăna cu un om din Neandertal, cu niște coarne ieșite din cap și făcea ca o găină care tocmai făcuse un ou. în loc să-l sperie, ceea ce vedea l-a amuzat. Demonul arăta cam ca și Alley Oop, individul care imita omul din peșteră, în rubrica comică din ziar. „Meda”, a spus el, punându-și mâna pe umărul ei. „Meda dragă, privește aceasta!” dar în clipa următoare s-a hotărât să n-o mai trezească, pentru că și-a zis: „Aceasta o va speria de moarte!” Cu cât asculta mai mult vorbăria demonului, reușea să deslușească tot mai clar cuvintele pe care le spunea: „N-ai nici o putere de la Dumnezeu! Totul este o înșelăciune, nu poți face nimic!” Atunci Bill a zis: „Satan, tu ești o ofensă pentru mine. Dispari dinaintea mea în Numele lui Isus Cristos!” Asemenea conținutului unui vas de toaletă, care se duce ca apa, demonul a dispărut într-un vârtej. Liniștit, Bill și-a aranjat perna, apoi s-a întins gustând tăcerea plăcută din jur. Curând după aceea, a simțit că este înconjurat de ceva deosebit de dulce, care i-a umplut paharul de bucurie, încât a dat peste el. „Mă întreb dacă Duhul Sfânt este aproape de mine acum”, s-a gândit el. în clipa aceea, din colțul opus al camerei a răsunat cea mai dulce Voce pe care a auzit-o vreodată: „Nu te teme să faci orice, să te duci oriunde și să spui orice, pentru că Isus Cristos este cu tine pretutindeni!” în dimineața aceea, după ce și-a dus copiii la școală, s-a îmbrăcat cu cele mai călduroase haine de iarnă și a pornit spre zona sălbatică Tunnel Mill, unde era peștera lui. în ciuda vremii reci, el trebuia să se roage și să postească, pentru că se apropia ceva important. Simțea aceasta cu toată ființa și sufletul său.